Corazón. Rolando Villazón

Acum douăzeci de ani — când au trecut? —, Rolando Villazón rata de puţin primul loc la Operalia, pentru ca un an mai târziu să ia pe sus lumea operei ca o furtună.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Avea o culoare dramatică în voce care-l făcea invidios şi pe Plácido Domingo, de o prospeţime cum nu se mai văzuse de foarte multă vreme, şi o prezenţă scenică de o ingenuitate adolescentină rară. Era un Nemorino ideal, iar Alfredo al său umbrea cele mai mari soprane din rolul Violettei Valéry. Au fost zece ani în care lumea i-a stat la picioare. Apoi, după un Don Carlo la Royal Opera House, în 2008, au început problemele. Au urmat operaţii, anulări dureroase, reveniri şi mai dureroase şi marele tenor a devenit o umbră a sa, silit să se întoarcă la Mozart şi la muzica începuturilor. Şi totuşi mai sperăm, sperăm mereu să îl vedem reluându-şi cariera de acolo unde a lăsat-o acum zece ani şi aşteptăm: un moment, un triumf, o ştire de primă pagină.

Am traversat greoi un Bucureşti încă torid, îndoit la fiecare semafor de gândul că poate nu merită efortul să-l văd, până la urmă de ce-aş ţine să mă întristez la auzul ruinei unei voci, aşa cum acum mulţi ani o vedeam, tot la Ateneu, pe o Barbara Hendricks dincolo de zenit. Am parcat, mai erau puţine minute, am alergat şi m-am trezit în Ateneu, faţă în faţă cu Villazón. Prea târziu ca să mai renunţ, să mai fug.

Cele şapte cântece micuţe ale lui de Falla au arătat un tenor precaut. Vocea şi-a mai pierdut din strălucirea de altădată şi nici nu e mare. Piesele alese nu ajung nici măcar în registrul acut al unui tenor, ar putea fi cântate de oricine. Din fericire, gravele şi mediul lui Villazón par intacte, livrarea la fel de intensă ca pe vremuri, dar e prea puţin. După Mompou începe să se instaleze monotonia. Aş vrea să plec. Oricât ar încerca să compenseze printr-un soi de dialog comicăresc cu publicul, recitalul pare neîndestulător. Aş vrea să plec, trădând tot, dar măcar aş avea scuza pentru a nu scrie nimic, păstrând amintirea acestei după amiezi doar pentru mine.

După pauză, cântece pentru copii. Mimica e şi mai accentuată şi nu te poţi abţine să nu râzi, însă e prea puţin. Las cinco horas e delicios de infantil şi sala se animă. Treptat, Villazón începe să dea drumul la voce. Cântecele evoluează şi ele spre partituri tot mai complexe. Ginastera e chiar aproape un lied. Desigur, încărcat de pasiune latină. Coração triste e emoţionant, iar tenorul plonjează în melancolia lui. În pauzele dintre două cântece, Villazón îi aduce pe spectatorii din spatele scenei mai aproape de el, în jurul pianului la care Carrie-Ann Matheson l-a acompaniat superb. Suntem toţi în jurul lui şi recitalul se termină. Unii spectatori se grăbesc să ajungă la Sala Palatului pentru următorul concert; îi văd că regretă. Vor avea şi de ce, pentru că urmează nu mai puţin de patru bisuri, unul mai frumos ca altul. Villazón cântă cu o generozitate cum întâlneşti numai la artiştii latini, ai senzaţia că ar sta cu noi toată noaptea şi că s-ar amuza fericit la gândul că Sălii Palatului îi vor lipsi o mie de spectatori.  Ultimul encore e Cielito lindo, aproape de nerecunoscut, căci Rolando intercalează între versuri un întreg dialog, cu întrebări la care tot el răspunde, cântând. Şi publicul cântă odată cu el Ay, ay, ay, ay, canta y no llores/ porque cantando se alegran/ cielito lindo los corazones şi totul se termină într-un delir de aplauze şi urale la care particip şi eu, sugrumat de emoţie copilărească. Un mare artist. Mai există speranţă…

Articol preluat de pe blogul Despre Opera.