Corneliu Porumboiu, regizor: „Am făcut un film ca să găsim comoara“

Anul acesta, regizorul Corneliu Porumboiu s-a întors la Cannes cu un nou lungmetraj, „Comoara“, cel care a câştigat premiul „Un Certain Talent“ în cadrul secţiunii Un Certain Regard. Povestea a doi vecini – Adrian Purcărescu (Adrian) şi Toma Cuzin (Costi) –, aflaţi în căutarea unei comori, îngropate de străbunicii lui Adrian, în grădina casei familiei lui, a pornit de la o situaţie reală.

La Cannes, am aflat de la regizorul român cum s-a transformat „Comoara“ dintr-un documentar într-un film de ficţiune, ce evenimente l-au inspirat din viaţa reală şi de ce a ales ca o parte din actori să fie amatori. „Comoara“ este, de fapt, o aventură, presărată cu tensiune, bucurie şi umor. De vineri, 29 mai, „Comoara“ poate fi vizionată şi în cinematografele din România, iar de săptămâna viitoare pleacă la Cluj, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

Căutarea unei comori pare a fi fantezia românească supremă...
Corneliu Porumboiu: (râde cu poftă) Sunt o sumedenie de poveşti de tipul ăsta în România, legende locale. Filmul e legat un pic de ideea de miracol.

Credeţi că situaţia din ţările est europene e într-atât de dificilă, încât numai miracole ne mai salvează? Filmele din est oricum fac mult bine. Şi aici la Cannes sunt apreciate, discutate...
Nu, nu cred asta (că numai miracolele ne mai salvează – n.r.). Sigur poveşti de astea sunt peste tot. Şi, pas cu pas, trebuie să ne revenim. Iar poveştile trebuie spuse. 

Să revenim la „Comoara“. Mai întâi aţi vrut să faceţi un documentar din filmul ăsta?
Da, Adrian (n.r. – Purcărescu), care îl joacă pe Adrian în film, mi-a spus povestea asta: a comorii îngropate de străbunicii lui în grădină şi am mers acolo să căutăm şi să găsim comoara. Am mers cu o echipă mică, am căutat, am săpat şi nu am găsit nimic.

Nu aţi găsit nicio comoară?
Nu! Aşa că am zis să fac un film de ficţiune şi să găsim comoara aşa.

Deci aţi scris scenariul după ce aţi săpat? Cum aţi decis formula în care veţi filma căutarea comorii în sine?
A fost cumva ciudat pentru că, în timpul săpării propriu-zise, când eram în procesul documentarului, lui Corneliu Cozmei, cel care manevrează detectorul de metale, nu i-a prea ieşit mânuirea detectorului cu calculator, aşa că l-am schimbat cu cel cu sunet şi ne-a pufnit un râs, toată echipa! Toţi râdeam de nu mai puteam. Aşa că atunci când m-am pus să scriu, am preluat elementele astea, din realitatea noastră. Sigur m-am gândit la mise-en-scene, sunt foarte încântat că am făcut ce am făcut şi cum am făcut. Chiar dacă atunci când mă uitam la film, la premieră, îmi tot ziceam că aş mai fi tăiat acolo, şi acolo, şi acolo.

Cum a fost să urmăriţi filmul cu 2.000 de oameni în sala Debussy, la premieră?
Am avut nişte emoţii destul de serioase. Cred că nu am mai avut vreodată aşa emoţii. De obicei sunt mai calm, mai relaxat. Poate din cauza stresului, nu ştiu ce mi-a venit. Îmbătrânesc poate (zâmbeşte). Dar a fost minunată căldura din sală, în timpul premierei. 

Multe dintre filmele româneşti sunt ancorate în realismul postcomunist. Se schimbă ceva?
Sigur că da, se schimbă. Însă ai văzut birourile? Birocraţia, sistemul acela nu prea s-a schimbat, poliţia e aceeaşi. Am mers la poliţie la Turnu Măgurele, era la fel. Au construit birouri noi, dar în esenţă lucrurile sunt la fel. Vezi clădiri diferite, una veche, una stă să cadă, lângă un turn de sticlă şi aluminiu. Şi când te uiţi la spaţiul urban – nu ştiu cât se construieşte de locuit: birouri, turnuri da, dar locuinţe? Cu filmul acesta cred că ne-am uitat la vreo 80 de apartamente până când am găsit ce căutam, în Bucureşti. Mă interesa să creez distanţa, să pot să o am şi ca spaţiu, iar la Vaslui, unde am filmat înainte, sunt cinci tipuri de apartamente şi le ştiu pe toate. În Bucureşti, poate sunt 20 de tipuri. Cu patru camere, ce mă interesa pe mine, dacă am găsit zece, e bine.

Realitatea versus absurd

Filmele dumneavoastră sunt numai o reprezentare a realităţii sau şi reflecţia la întrebarea dacă „totul e într-adevăr posibil“? 
Filmele mele sunt mereu poveşti adevărate, care se întâmplă în jurul meu. Îmi doresc mereu să fac filme reale. Dar în acelaşi timp e şi o convenţie, un paradox în care trăiesc: încerc să găsesc o structură, creez structura asta. E şi un fel de energie, care vine poate şi cu o moralitate: de ce faci ce faci. Trebuie să îţi asumi ce faci, ce se întâmplă în jurul tău.

Structura pe care aţi reuşit să o dobândiţi în film v-a reuşit în camera de montaj sau cum aţi ajuns la formula asta?
De la început am vrut să am un pic de distanţă. Scenariul a fost foarte apropiat de primul meu film. Tot ce am vrut în primul rând în „Comoara“ a fost să găsesc tonul potrivit. Şi a fost greu. După ce am filmat, am scos multe scene, mai ales de la început. Am avut multe scene cu băieţelul, relaţia dintre tată şi fiu, dar după, pentru că începutul e într-un fel ca un puzzle, erau scene care nu îşi mai aveau locul. Şi chiar mi-a plăcut ce am văzut la premieră. Ba chiar aş mai tăia ceva din prima parte.

Există vreo legătură cu Robin Hood? Povestea de la început, când tatăl îi citeşte fiului povestea, şi finalul filmului?
Da, e un gest care înseamnă că într-acolo se îndreaptă, însă pentru mine era important că faptele tatălui sunt cumva determinate de copil. La personaj m-am gândit mult să fie într-un echilibru foarte fragil,putea să ajungă în situaţia vecinului; plus că nu prea e fericit cu munca. Asta e clar ca noaptea. Şi ştii că noi, în România, avem conceptul ăsta al generaţiei de sacrificiu, sacrificăm tot pentru copil, vrem ca el să fie bine, lui să-i iasă toate, să ne întreacă şi mulţi pun o groază de „greutăţi“ pe copil. La casting au venit foarte mulţi copii, m-am întâlnit cu mulţi şi, Doamne, ce program aveau: înot, tenis, fotbal, casting! Erau aşa obosiţi! Ce agendă încărcată, nici eu nu făceam faţă!

 Am vrut, de la bun început, ca filmul „Comoara“ să fie o aventură.

Cum aţi reuşit să convertiţi ideea de răbdare în film? Aţi editat mult la montaj? Aţi repetat mult?
Ritmul în sine îl aveam deja în cap, mi-l imaginam exact, şi cum am zis, am scos mult din început, însă din primul draft. Din momentul în care am pus mâna pe casetă, nu am mai tăiat nimic, nici măcar un cadru. Mi-a plăcut aşa mult. Cum pleacă. Noaptea. În grădină am tot schimbat unghiurile. Când filmez mă concentrez pe ritmul intern al fiecărui cadru, în camera de montaj, încep să tai.

Harul unor actori amatori

Şi când aţi hotărât să îl lăsaţi pe Nicodim, fiul lui Toma Cuzin, să îl joace pe fiul său şi pe Cristina, soţia lui Toma, pe soţia din film?
Aveam scenariul. Eram la muzeu cu soţia mea într-o după-amiază şi ne-am întâlnit cu familia Cuzin. Şi soţia mea mi-a zis: „Pe Cuzin ar trebui să îl laşi să îl joace pe Costi, cheamă-l la casting“. Şi am făcut asta. Am ascultat-o. Şi la casting a fost foarte bun. După, mi-am dat seama că omul ăsta are o biografie foarte bogată, a lucrat în mină, a avut atâtea tipuri de joburi, s-a apucat de actorie pe la 30 de ani. Cuzin poartă cu sine – parcă prin mimică, prin postura corpului, prin mişcări – un fel de disperare, o bogăţie de experienţe. Duce viaţa cu sine... Da, se potrivea perfect lui Costi, căutărilor lui. Şi am repetat o scenă care era destul de lungă în scenariu, şi la un moment dat a avut un gest din ochi, un detaliu extraordinar şi a transmis exact, m-a convins fantastic.

Şi cu restul familiei? Când v-aţi hotărât?
Mi-a plăcut mult dinamica dintre ei. Îmi place cum Nicodim, copilul, e blond, el – Toma – brunet, contrastele astea şi în acelaşi timp echilibrul dintre ei. Şi soţia a fost la casting. Ea e stabilă, are o linişte asupra ei, iar el e mai agitat şi se completau extraordinar.

Sunt aşa buni actorii români?
Avem foarte mulţi actori tineri buni. În România, între vârstele de 25 şi 35 ani, ai multe actriţe, multe tipologii, însă nu sunt roluri potrivite. La actori e la fel, însă dacă treci de 50 ani, acolo devine mai dificil, e o altă şcoală.

Şi cel ce mânuieşte detectorul de metale e cel care şi în viaţa de zi cu zi tot asta face – Corneliu Cozmei? Cu el aţi filmat şi la documentar, nu?
Da. Am făcut un casting cu actori profesionişti şi nu ieşea şi le dădeam instrucţiuni, mai întâi le-am dat un DVD, le-am zis ce mă interesează, le-am explicat cu maşinăria, cum detectorul trebuie să fie o prelungire a lor. La a doua etapă a castingului a venit şi Cornel (n.r. – Cozmei) şi le-a explicat cum se manevrează şi până la urmă, la un moment dat, i-am zis: „Nu vrei tu mai bine să faci asta? Fă-o tu, te rog“. Şi, ştii ceva, cred că se apucă de filme (râde cu drag). Se pare că i-a trimis cineva un scenariu deja, îşi schimbă cariera poate, aşa că în vreo trei ani, mă sună el pe mine şi mă invită la premieră, la Cannes (râde cu poftă).

„Ne-am pierdut cu toţii în grădină“

Într-un fel şi detectorul de metale e un personaj în sine. Cel care prezintă o altă realitate, o deconstruieşte, dezvăluie alte imagini.
Exact, la fel cum pe Cornel îl cheamă Cornel, pe mine la fel. Mi se părea că totul e un alter ego. Trebuie să spun cum şi cu copilul am lucrat foarte precis. I-am explicat o dată o chestiune, imediat după a făcut exact ce l-am rugat, foarte plin de har şi natural.

Scena din grădină e bazată total pe scenariu? E atât de naturală! Dinamica, tensiunea dintre Cornel şi Adrian sunt atât de autentice!
Situaţia în sine era foarte clară din documentar, cu săpatul, şi treaba cu metalele, şi treaba cu ciorile. Repet mult, însă, după, mă uit de la un cadru la altul, de la o scenă la alta. Ultima secvenţă cred că am filmat-o în vreo 19 duble, mai am una de 22, dar în medie au 12, 13. 

La un moment dat m-am dus cu gândul că îşi sapă singuri groapa. A fost asta una dintre intenţii?
Da, e destul de plauzibil la un moment dat. Şi da, e şi o disperare acolo, am vrut să mă joc şi cu tema asta – a faptului că vor să se omoare unul pe celălalt, să cresc acea tensiune, am vrut asta să se resimtă...

Păi, v-a cam ieşit...
Când încă eram cu documentarul, am trăit puternic senzaţia că ne-am pierdut cu toţii în grădina aia. Acela a fost imboldul iniţial să fac filmul ăsta.  

Critici bune la Cannes

E un an grozav pentru filmul românesc: „Aferim“ la Berlinală, Tudor Giurgiu şi el, acum două filme în „Un Certain Regard“, Muntean şi cu dvs., Andrei Creţulescu la „Semaine de la Critique“. Mi s-a tot şoptit întrebarea asta de la jurnaliştii străini: devine mai simplu să faci filme în România?
Într-un fel, e la fel. Ce e bine e că, acum, sunt două sesiuni de finanţare la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC): Cristi Puiu a terminat de filmat, Mungiu filmează curând, Mitulescu are un film care va fi pe la vreun festival, Adrian Sitaru are un film şi am înţeles că mai face unul, Şerban Florin şi el arată bine anul ăsta. Cred că dacă se va continua aşa s-ar putea păstra ritmul. Şi eu am un proiect nou. Vreau să mă apuc de treabă.

Cum e după premiere cu filmele româneşti: se vând, vine lumea la ele, acasă, în România?
A fost bine în ultima vreme, dar cred că are o legătură şi cu Berlin. „Poziţia Copilului“ şi „Aferim“ au mers bine. Când am scos „Poliţist, adjectiv“ era luna iunie – vara, vacanţă. Aşa că timpul, perioada contează şi ea.

Lansaţi filmul acum, imediat după Cannes?
Da, exact. Am încercat în iunie, încerc şi la final de mai, mă întorc după în septembrie.

Va fi şi la TIFF?
Absolut. E bine că filmul s-a vândut deja, în zona noastră, în ţările vecine, înainte să înceapă festivalul de la Cannes. Aici am avut şi jurnalişti din Portugalia, din Marea Britanie, au venit de peste tot, iar criticile sunt bune.

Va urma un interviu amplu cu echipa filmului „Comoara“