Cristi Juncu, regizor: „Recunosc: sunt un burghez!“

Regizorul Cristi Juncu a montat „Aproape“, la Teatrul „Anton Pann“ din Râmnicu Vâlcea, un spectacol în care Cupidon îşi face de cap cu inimile oamenilor.

Cristi Juncu (44 de ani) crede că, în teatru, înflăcărările activiste sunt banale. De aceea, alege să monteze spectacole cu oameni vii, preocupaţi de lucrurile normale, şi nu cu marginali care vor să salveze lumea sau care meditează la nefericirile capitalismului şi la stratul de ozon. Regizorul se consideră el însuşi burghez, adică un individ care-şi doreşte o viaţă confortabilă, o familie împlinită, copii, fericire. Chestii de genul ăsta.

„Weekend Adevărul": Ce poate face un regizor pentru ca spectacolul său să nu fie banal?

Cristi Juncu: Banalitatea e un punct negativ printre multe altele, la un spectacol. Din instinct nu-l faci banal, spectacolul. Dacă ai instinct, bineînţeles. E ca şi cum nu-l faci urât sau plictisitor. Banalitatea nu devine sesizabilă decât atunci când oamenii de pe scenă nu sunt vii.

De ce nu e banal „Aproape", spectacolul tău de la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea?

Mie mi se pare că acolo oamenii de pe scenă sunt vii. Şi, cu toate că temele pot părea banale, piesa le abordează într-un mod original, pe muchia dintre kitsch şi un fel de poezie delicată.

Dragostea e un subiect care te preocupă şi se vede în cele mai recente spectacole ale tale, „XXL (Fat Pig)", de la Teatrul Act, „Omul hazardului", de la Teatrul Nottara, în care au jucat Emil Hossu şi Catrinel Dumitrescu, şi „Aproape", premiera recentă, de la Râmnicu Vâlcea.

Mă preocupă lucrurile normale. Eu sunt un burghez şi am preocupările unui burghez, deşi când rosteşti acest cuvânt, el sună peiorativ. Nu cred că e aşa. Prin „burghez" înţeleg un individ care-şi doreşte o viaţă confortabilă, o familie împlinită, copii, fericire. Chestii de genul ăsta. Cred că 90% dintre noi suntem burghezi, chiar dacă nu sună prea bine să recunoşti treaba asta. Ştiu că nu e trendy, dar eu recunosc: sunt un burghez. Nu vreau revoluţii, nu vreau să salvez lumea sau să plantez păduri. Vreau să plantez un pom, doi. După tot ce s-a întâmplat în ţara asta, plantatul pădurilor mi se pare suspect. Aşa că textele pe care mi le aleg sunt mai puţin despre marginali, despre revoluţionari sau despre indivizi care vor să întoarcă lumea cu fundul în sus. Cred că dacă vrei să vorbeşti despre viaţă, trebuie să accepţi, să recunoşti că şi viaţa unui erou e făcută, în proporţie de 90%, din platitudini. Dacă extragi numai partea eroică, îţi rămâne ceva fals acolo, ceva mort. Îţi rămâne un fel de manifest arid. Din cauza asta eu nu percep ca banal un text care vorbeşte despre dragoste, dar percep ca banale înflăcărările activiste, militante. Pentru că nu rămâne carne pe oamenii ăia. Bineînţeles, poţi vorbi şi despre lucruri de genul ăsta, despre persoane care vor să salveze lumea sau care meditează la nefericirile capitalismului şi la stratul de ozon, dar doar dacă le laşi tot balastul, tot reziduul neeroic. Ceea ce nu prea se întâmplă.

„Aproape" este al doilea spectacol pe care l-ai montat la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, după „Portugalia". Cum s-a maturizat „Portugalia" şi cum şi-a găsit publicul în oraş?

Şi-a găsit publicul lui, dar acolo e mai greu cu publicul. Oamenii ori nu s-au obişnuit cu sediul ăsta nou al teatrului, care e o minunăţie, ori şi-au pierdut obişnuinţa de a merge la teatru... Acolo spectatorii ar trebui să vină buluc. Au în oraş o sală excepţională, cu dotări foarte bune.

Cum ar putea fi rezolvate problemele cu publicul?

Nu ştiu. Sunt nişte taine pe care nu le pricep. Ar trebui întrebat domnul Constantin Chiriac (directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca" din Sibiu - n.r.) cum a făcut ce a făcut. Sunt oraşe în care se întâmplă asta, sunt şi unele în care orice ai face parcă e degeaba. Cum e Târgu-Mureş. Din păcate. Acolo, numai la teatrul maghiar vine lumea.

În atâţia ani de regizat, ce greşeli ai învăţat să nu mai faci?

Eu mai fac greşeli şi degeaba sunt atâţia ani de regizat. Ar fi, în primul rând, cele de distribuţie. Sunt rare, dar le mai fac. Şi de fiecare dată constat că sunt cumplite, pentru că pot să strice un spectacol. Altă greşeală: am încercat (o dată, şi m-am lecuit) să las mai multă libertate colaboratorilor, să nu-mi mai bag nasul în toate. Deşi sună groaznic, nu pot să nu-mi dau cu părerea despre orice într-un spectacol. Asta nu-nseamnă că sunt Ceauşescu. Dar, de regulă, trebuie să pricep ce face fiecare şurub. La Oradea am făcut greşeala şi rezultatul nu era rotund. Se vedeau mai multe mâini care lucraseră acolo, dar care nu reuşiseră să se pună de acord, în aşa fel încât să pară o singură mână. Spectacolul ăla se ducea în toate direcţiile.

Te apropii cu aceeaşi uşurinţă de clasici, aşa cum te apropii de dramaturgii contemporani?

Munca e mult mai grea atunci când te apropii de un clasic. Când vine vorba despre clasici, eu cred că e necesară o adaptare la nivelul textului, chiar dacă adaptarea e minimă şi ajunge doar la nivelul de traducere. Cred că pentru fiică-mea, dar şi pentru mine, un text tradus acum 50 de ani este cvasineinteligibil. La propriu! Şi dacă nu reuşeşti să-l pricepi citindu-l, ce te faci când mai vine şi un actor şi îl spune pe scenă, şi mai pune şi alte chestii peste? Să zicem că înţelegi, dar înţelegi după ce s-a terminat replica, e ca la titrare, ai un decalaj.

2012 e Anul Caragiale, în România. Montezi  şi tu ceva de Caragiale?

Da, „Năpasta", la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti. Piesa am mai montat-o, acum vreo zece ani, la Târgu-Mureş, dar m-am gândit s-o fac din nou pentru că spectacolul ăla a avut o soartă ingrată: directorul teatrului era un... ciudat, ca să mă exprim eufemistic, spectacolul s-a jucat de câteva ori şi apoi a fost îngropat, deşi avea succes. Titlul piesei e îngrozitor şi nu prea-ţi vine să te duci la aşa ceva, dar am zis să-l mai fac o dată. Însă deja simt că nu prea e în regulă; parcă nu mai am prospeţime. Vechiul spectacol e făcut de mult, dar constat că-l ţin minte prea bine. Mă rog, suntem la început cu repetiţiile şi sper să mă scoată actorii din impasul ăsta, cu prospeţimea lor. La Ploieşti lucrez cu Ioan Coman, Ada Simionică, Bogdan Farcaş şi un rol la dublu, Nicu Mihoc/Andi Vasluianu. Adaptarea textului, aşa cum am făcut-o, nu e neapărat o contemporaneizare, deşi sunt două-trei cuvinte schimbate, ci a fost posibilă, pur şi simplu, prin tăiere. Unele replici prea stufoase sunt înlocuite cu „puncte-puncte" şi se înţelege la fel de bine. În „Năpasta" am văzut un sâmbure de thriller - o crimă, urmată de mustrări de conştiinţă şi de lucruri date în vileag.

"Mi se pare un lucru bun să faci asistenţă la alţi regizori, iar eu n-am făcut. Acum, cred că sunt prea bătrân pentru asta."

"Nu cred că e un lucru bun să nu ţii cont de public, pentru că ceea ce facem este plătit de public."

Citeşte 100 de piese şi alege una

Cum de ai nas pentru atâtea piese bune, care se mulează pe stilul tău?

Cumpăr multe piese de pe Internet, dau mulţi bani pe texte. Citesc 100 de piese şi-mi aleg una, cam asta e proporţia. E ca o investiţie pe care ar trebui să pot s-o decontez. Am auzit că dacă te faci persoană fizică autorizată poţi să-ţi decontezi nişte cheltuieli şi tare bine mi-ar prinde să fac asta, pentru că o piesă costă cam 10 euro, dar la 100 se strânge ceva. Vara, când nu lucrez, citesc cel mai mult.

În cercul tău de prieteni mai primeşti ponturi cu piese bune?

În cercul meu, destul de strâmt de altfel, eu dau ponturile.

Ai alimentat teatrele cu multe piese bine scrise, pe care le iau şi alţii. Le descoperi tu, le montezi în premieră pe ţară şi apoi le montează şi alţi regizori.

Asta e bine, mai ales dacă le şi traduc eu. Mai trăiesc un pic şi din treaba asta, dar nu se întâmplă chiar atât de des. Sper să fie preluată şi „Aproape", o piesă-fenomen în Statele Unite ale Americii, care s-a montat în sute de colegii, pentru că e foarte ofertantă pentru tineri. Am găsit piesa absolut întâmplător, citind un rezumat. Am avut noroc, pentru că rezumatele te mai pot şi păcăli, sunt ca trailerele filmelor.

Ce regizori de teatru urmăreşti?

Pe Silviu Purcărete, pe Alexandru Dabija, pe Vlad Massaci, pe nevastă-mea... (n.r. - regizoarea Andreea Vulpe).

Sunt secrete care ţi se dezvăluie, atunci când mergi la spectacolele lor?

Nu cred că vânez secrete la spectacolele altora. Purcărete, de exemplu, face nişte chestii pe care nu numai că nu ştiu să le fac, dar nici nu-mi doresc să le fac. Cu toate astea, îmi plac teribil. Mie îmi repugnă în teatru Corul, o entitate abstractă, de cele mai multe ori stângace şi afonă, compusă de obicei din mulţi actori frustraţi care urăsc ceea ce fac. Ei bine, în cazul Corurilor lui Purcărete, actorii sunt chiar mândri că fac parte din ele, şi şi le trec la CV. Iar mie nu-mi repugnă nimic. Mai mult, am senzaţia că Purcărete - şi asta eu n-am văzut să-i reuşească decât lui - reuşeşte să transforme entitatea abstractă de care vorbeam într-un organism viu. Corul lui are carne!

„Emil Hossu era un om luminos"

Ai lucrat cu Emil Hossu la spectacolul „Omul hazardului", pe care l-ai regizat la Teatrul Nottara, şi în care el a jucat alături de soţia sa, Catrinel Dumitrescu. Ce nostalgie dulce ţi-a rămas, legată de el, acum când Emil Hossu nu mai trăieşte, din păcate?

Mi-a rămas o senzaţie de lumină. Milu era un om luminos. Nu l-am văzut niciodată întunecându-se pe termen lung. Chiar dacă avea o descărcare, după zece minute îi revenea lumina. Era foarte frumos pe dinăuntru. Şi ce-mi rămâne mie de la el mai mult şi mai mult e felul uluitor în care-şi iubea nevasta. Eu n-am mai văzut niciun om capabil de o asemenea constanţă. Avea o grijă imensă faţă de Catrinel. Şi pe scenă! Pentru mine, Milu e un model, în sensul ăla burghez despre care vorbeam la început - ce poate fi mai burghez decât să-ţi iubeşti nevasta? Era un burghez uluitor. Îmi pare rău că n-au apucat să vadă spectacolul mai mulţi oameni.

Un regizor performant

Numele: Cristi Juncu
Data şi locul naşterii: 8 ianuarie 1968, Bucureşti
Studii: Regia de teatru la Academia de Arte „Luceafărul" București, clasa prof. univ. Cătălina Buzoianu
Premii: Cel mai bun spectacol, Festivalul de teatru de cameră de la Piteşti pentru „Eden"; Cel mai bun regizor la Festivalul de teatru contemporan de la Braşov pentru „Butoiul cu pulbere"
Spectacole montate:  „Artă", Teatrul Bulandra, București, „Fat Pig (XXL),  „American Buffalo", Teatrul Act, Bucureşti, „Furtuna", „Billy din Aran", Teatrul „Toma Caragiu", Ploiești ș.a.