Criticul Valerian Sava, despre Tudor Caranfil: A fost un inegalabil spectator-cinefil şi prieten al cinefililor

Tudor Caranfil  (1931-2019)

Înainte de a deveni şi a fi critic şi istoric de film, reputat lexicograf, autor de tomuri binecunoscute, Tudor Caranfil a început prin a fi şi rămâne primordial un inegalabil spectator cinefil, avizat prieten şi sprijinitor al cinefililor, scrie Valerian Sava, într-un text pentru "Adevărul". Tudor Caranfi a murit sâmbătă dimineaţă în casa sa din Bucureşti.

Text de Valerian Sava

 În ultimele decenii – de când am pus deoparte, împreună, diferendele trans-seculare în materie de critică de film -, l-am putut urmări din imediată vecinătate cum privea, cum percepea un film, în timpul proiecţiei. A fost şi este pentru mine o experienţă în unicat, ca expresie a ceea ce înseamnă a fi efectiv iubitor de cinema, participant şi părtaş la actul prin care filmul devine emoţie, comuniune în transparenţă, revelaţie şi bucurie, chiar dacă nu rare sunt ocaziile cînd e preferabil să părăseşti sala de proiecţie cu mult înainte de finalul spectacolului. Din fericire – dincolo de moda conjuncturală a diverselor „popularizări” facile -, a fost consemnat, este recunoscut şi nu va putea fi uitat primatul lui Tudor Caranfil în instituţionalizarea la noi a cinefiliei, prin celebrele „Seri ale prietenilor filmului”, ca „nucleu al viitoarei activităţi de cinematecă”. Am fost de-a dreptul intimidat să descopăr, în postura sa de spectator atent şi fidel, calitatea excepţională a „stofei umane” din care e zămislit şi l-am şi întrebat, la un moment dat, de ce formaţie a beneficiat, de pildă în familie, dar a fost – ca în toate – rezervat, în introvertirea-i. Răzbate, în schimb, spre noi, cu certitudine, ceea ce a transmis Tudor Caranfil, ca virtute în unicat, urmaşilor direcţi: regretata fiică Ligia, „leit-taică-său” la unele proiecţii, prin fineţea reacţiilor nedisimulate şi. bineînţeles. fiul, Nae Caranfil. Care răzbună, cred, ceea ce nu i-a fost dat tatălui să trăiască plenar în evul trecut – nu doar şi nu atât prin ceea ce regizorul reuşeşte pe ecran, cât ca „civil” şi coleg (nu pot să uit unele seri public-private de la TIFF): plenitudiunea convivialităţii, strălucirea multiplelor talente, împărtăşirea altruistă a bucuriei.