Cronici din Festivalul Enescu 2017 (II)

Două seri cu Orchestra Filarmonicii din München şi Valery Gergiev - stări şi emoţii diferite, muzicieni de calibru, solişti tineri, de prestigiu: pianistul Daniil Trifonov şi violoncelistul Andrei Ioniţă.

Concerte care au trezit un foarte mare interes pentru public: o sală plină-ochi, în 9 septembrie, ceea ce era de aşteptat când vine să cânte la Bucureşti ansamblul care rămâne în conştiinţa românilor drept orchestra lui Sergiu Celibidache – Filarmonica din München, alături de cel care îi este din 2015 dirijor şef, rusul Valery Gergiev, ale cărui apariţii în precedentele ediţii ale Festivalului Enescu au lăsat amintiri de neşters publicului bucureştean. Şi în plus, atracţia primei întâlniri într-un concert din România cu o tânără vedetă a pianisticii actuale, Daniil Trifonov, urmărit până acum doar pe Mezzo sau la Radio România Muzical.

Un program extrem de atrăgător, cu lucrări care încântă prin ele însele: Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov şi Simfonia a IV-a de Anton Bruckner, cunoscută drept “Romantica” – un program interpretat şi în 7 septembrie de aceiaşi protagonişti la Grafenegg, în Austria. Probabil acesta a fost şi motivul unei repetiţii (foarte) scurte înaintea primului concert de la Bucureşti al filarmonicii müncheneze. Care însă, a avut repercusiuni.

Sigur, pot exista situaţii când o repetiţie înainte de concert să nu mai fie necesară: şi Orchestra din Pittsburgh a cântat fără nicio repetiţie şi aproape fără încălzire în primul concert de la Bucureşti, când problemele cu avionul care trebuia să-i aducă din Statele Unite ale Americii, au făcut ca artiştii să ajungă la Bucureşti prea târziu. Însă prea puţin s-a observat în prestaţia lor că ei au venit de la aeroport direct pe scenă. Colaborarea dintre Gergiev şi Filarmonica din München este însă destul de proaspătă, după cum remarca şi un cronicar american în aprilie 2017, la concertele de la Carnegie Hall susţinute de aceiaşi muzicieni. Aşa că după introducerea în forţă a pianistului, diferenţele de viziune şi tempo asupra concertului ale solistului şi orchestrei, nemediate de dirijor, au început să se facă simţite.

Daniil Trifonov are o faimă excepţională pentru un pianist de 26 de ani; este o combinaţie neobişnuită de impetuozitate şi introvertire şi în mod aşteptat, a dorit să imprime acestui concert extrem de cunoscut vigoarea şi tinereţea ce-l caracterizează. Însă prea puţin a avut suportul dirijorului care în mod evident impunea orchestrei tempouri mult mai lente şi de aici, lipsa unei construcţii şi o redare în care l-am cunoscut pe adevăratul Trifonov mai mult în scurtele momente de cadenţă. Sigur, concertul este foarte frumos în sine şi s-a bucurat de succes la public, căruia i-a fost oferit un bis cu Fantezia-impromptu de Chopin, într-o versiune de asemenea foarte personală, cu rubatouri foarte largi şi tempo-uri acccentuate în ambele sensuri: foarte repede sau foarte rar.

După pauză, Simfonia a IV-a de Bruckner, un opus fundamental din literatura romantică din a doua jumătate de secol XIX, promitea mult. Sigur, Filarmonica din München este o orchestră importantă, cu mare experienţă, ceea ce se poate intui în discursul ei; totuşi, desele imperfecţiuni, în special la suflători, lipsa unei viziuni atât de ansamblu, cât şi de detaliu s-au făcut simţite. Partitura este una problematică, în special datorită temelor şi motivelor care se repetă şi care nu pot fi interpretate identic, pentru că pot deveni plictisitoare, precum şi datorită arcurilor de crescendo creatoare de tensiune care culminează în punctele de orgă bruckneriene – situaţii rămase nerezolvate, în parte, de o orchestră şi un dirijor care păreau obosiţi sau care, pur şi simplu, nu se găseau în ziua lor cea mai bună. Ceea ce, sigur, se poate întâmpla oricui... Sau, cine ştie, poate au fost deranjaţi, ca şi mine, de altfel, de oamenii care tuşeau excesiv mai ales în momentele de piano!

A doua zi, pe 10 septembrie, situaţia s-a schimbat, însă, radical. Din nou un program foarte ofertant: Simfonia I de George Enescu, Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră de Camille Saint-Saëns şi Suita “Şeherazada” de Nikolai Rimski-Korsakov. În plus, bucuria întâlnirii cu violoncelistul Andrei Ioniţă, primul român care a reuşit performanţa de a cuceri premiul I la Concursul Ceaikovski de la Moscova, în urmă cu 2 ani.

Încă de la primele măsuri ale simfoniei enesciene, am avut senzaţia că ascultam o altă orchestră faţă de seara precedentă: precizie, sunet calitativ, implicare, muzicalitate. Gergiev a imprimat o viziune tinerească şi avântată acestei prime simfonii semnate de un Enescu de 24 ani, o viziune care se potrivea cu caracterul eminamente romantic al muzicii. Nu au lipsit momentele de intens lirism în partea a doua; am ascultat o versiune a acestei simfonii la care în mod evident s-a lucrat mult şi care este de referinţă printre interpretările audiate de-a lungul timpului pentru această lucrare.

Andrei Ioniţă, în concertul de Saint-Saëns, nu doar că a confirmat calităţile pentru care a primit premiul de la Moscova (concursul fiind organizat de Gergiev), dar, mai mult, că este deja, la doar 23 ani, un solist de înaltă clasă mondială şi nu vorbesc aici doar despre rezolvarea la nivel superior a problemelor tehnice şi artistice din partitură, ci despre trăire, capacitatea de a transmite emoţie publicului, personalitate, inteligenţă. A fost o versiune electrizantă, dar şi foarte echilibrată a acestei partituri-hit pentru repertoriul violoncelistic, aplaudată îndelung de publicul de la Sala Palatului şi urmată de două bisuri, primul creând un moment extrem de emoţionant – “Lebăda” lui Saint-Saëns, în amintirea bunicii solistului.

Suita „Şeherazada” de Nikolai Rimski-Korsakov, una dintre cele mai ofertante lucrări orchestrale din literatura romantică, a primit, aşa cum era de aşteptat din partea unui dirijor ce stăpâneşte atât de bine repertoriul rus, o versiune-etalon, care a tăiat practic răsuflarea celor care ne aflam la Sala Palatului. Şi momente solistice construite într-un stil rapsodic de foarte bun gust, şi un violonist-solist de foarte bună calitate (concertmaestrul Lorenz Năsturică Herschcowici, născut în România) şi o garnitură redutabilă de suflători şi percuţie; imaginaţie, culoare, trăire, poveste: un final potrivit pentru o seară memorabilă care a încălzit inimile.

Text publicat anterior în Ziarul Festivalului George Enescu.