Crossing Europe 19: eroine voluntare şi juni rebeli

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din „Care eşti în ceruri” („Du som er i himlen”/„As in Heaven”, 2021) de Tea Lindeburg FOTO ©LevelK.dk
Imagine din „Care eşti în ceruri” („Du som er i himlen”/„As in Heaven”, 2021) de Tea Lindeburg FOTO ©LevelK.dk

Ediţia a 19-a festivalului de film „Crossing Europe” de la Linz (27 aprilie – 2 mai 2022) a propus, în competiţia dedicată lungmetrajelor de ficţiune, mai multe producţii europene notabile.

Primul titlu din competiţia „mare” proiectat la al 19-lea „Crossing Europe” a fost coproducţia italo-elveţiană „Tiribombă” („Calcinculo”/„Swing Ride”). Lungmetrajul secund de ficţiune al Chiarei Bellosi este un fel de rescriere modernă după „La Strada” de Federico Fellini, în care mai bine de jumătate din film zăbovim în familia Gelsominei, ca să-i înţelegem motivaţia din spatele plecării cu Zampano, iar acesta din urmă e o persoană non-binară (numai că Gelsomina face greşeala de a se înamora tocmai de latura de care Zampano vrea să se lepede). În schimb, finalul este optimist, de parcă această dramă de maturizare şi-ar fi propus să demonstreze adevărul zicalei „Orice şut în fund e un pas înainte” – a se vedea şi titlul italian, care se referă la acel tip vechi de carusel în care scaunele suspendate pe lanţuri se învârt fără vreo traiectorie precisă (asemenea protagonistei). Delectabil în prima parte, trenant în a doua, abundent în clişee în ambele, „Tiribombă” e un film uşor de uitat.

Mult mai stimulantă s-a dovedit producţia daneză „Care eşti în ceruri” („Du som er i himlen”/„As in Heaven”), filmată superb pe 16 mm (un nou trend, se pare). Regizoarea-scenaristă Tea Lindeburg debutează remarcabil în lungmetraj cu o adaptare după un roman din 1912. Având story-ul plasat în Danemarca rurală de la sfârşitul veacului al XIX-lea, filmul – care se deschide cu o viziune apocaliptică şi se închide cu un plan aerian larg, lung şi răvăşitor – reprezintă 24 de ore din viaţa tinerei protagoniste în care ea pare a îmbătrâni cu 24 de ani. Lise (interpretată excelent de Flora Ofelia Hofmann Lindahl), cea mai mare fiică a unei familii numeroase, evlavioase şi tradiţionaliste, visează să fie prima femeie a clanului care pleacă la şcoală. Mama o susţine, convinsă că Dumnezeu are planuri mari cu Lise, iar tatăl acceptă, fără tragere de inimă, decizia soţiei. Dar o nouă sarcină pune în pericol viaţa mamei şi visul fiicei, într-o comunitate în care superstiţia primează în faţa ştiinţei.

Revăzut în actualul context regional, „Alergătoare” („Bėgikė”/„Runner”, Lituania-Cehia), al doilea lungmetraj al lui Andrius Blaževičius, mi se pare un film premonitoriu. Numeroasele referinţe militare (tatăl protagonistei chiar emite ipoteza că ar fi început războiul), trimiterea comică la Putin şi rolul jucat în naraţiune de un personaj secundar, un ucrainean venit să se distreze la Vilnius, toate sunt incredibile într-un film cu premiera mondială în august 2021, care altminteri vorbeşte despre forţa iubirii şi miraculosul cotidian. Nu cred că e întâmplător faptul că eroina (Žygimantė Elena Jakštaitė, irezistibilă) poartă numele Fecioarei şi al Mariei Magdalena, nici că îi amorţeşte din senin braţul drept (a se vedea „Pietà”). Totuşi, finalul lasă fără răspuns întrebarea: oare noul „Mesia”, cu recurentele sale episoade psihotice violente şi accese de paranoia, merită sacrificiul Mariei? „Alergătoare” este un film tulburător, semnat de un regizor foarte înzestrat, care merită urmărit.

Un debut puternic este maghiarul „Eliminându-l pe Frank” („Eltörölni Frankot”/„Erasing Frank”). Regizorul-scenarist Gábor Fabricius abordează, inspirat de cazuri reale, un subiect frecvent în cinematografiile post-socialiste (disidenţa artiştilor din societăţile totalitare), dar probează, filmând în alb-negru (culorile nu-şi au locul aici), că nu e un subiect epuizat. În Budapesta anului 1983 (în care „1984” de Orwell circulă ca samizdat), Frank (Benjamin Fuchs, convingător), lider carismatic al unei trupe punk, dă glas vocii tinerei generaţii revoltate. Este arestat, dar eliberat de o doctoriţă psihiatru care-i promite evadarea din ţară. Internat, de ochii lumii, într-un salon deschis al unui ospiciu, Frank ajunge să cunoască, în secvenţe de un suprarealism kafkian, intestinele partidului-stat şi un bătrân ideolog care îi oferă o carieră, cu condiţia ca el să renunţe la versurile „barbare” ce „amăgesc tineretul”. Un film cu mizanscene impresionante despre crimele psihiatriei politice.

„Fiinţe frumoase” („Berdreymi”/„Beautiful Beings, Islanda-Danemarca-Suedia-Ţările de Jos-Cehia) este al doilea lungmetraj scris şi regizat de Guðmundur Arnar Guðmundsson, după „Piatră pe inimă” („Hjartasteinn”/„Heartstone”), care s-a bucurat de succes la „Crossing Europe” 2017 (şi la TIFF-ul clujean din acelaşi an). Cineastul islandez revine cu o nouă dramă de maturizare având în prim-plan doi prieteni, de această dată din Reykjavík. Unul este o victimă predilectă a bullyingului (mai ales că acasă trăieşte în mizerie) şi a tatălui său vitreg (iniţial în închisoare), celălalt face parte dintr-o gaşcă de bătăuşi, are viziuni prevestitoare (facilitate de o mamă receptivă la paranormal) şi sentimente pe care nu le poate mărturisi nimănui. Prietenia improbabilă dintre cei doi băieţi e pusă la încercări tot mai mari, până la climaxul brutal ce duce la ruptura grupului lor. Un film intens, dar nu lipsit de poezie, despre violenţa juvenilă şi mai ales despre ce se ascunde sub masca rebeliunii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite