Arte

articolul anterior articolul urmator

Crossing Europe 19: premii şi promisiuni

0
4 May 2022 12:23:15
Mihai Fulger
Dobromir Dymecki şi Agnieszka Żulewska în „Tărâmul tăcut” („Cicha ziemia” „Silent Land”, 2021) de Aga Woszczyńska FOTO ©NewEuropeFilmSales.com
Dobromir Dymecki şi Agnieszka Żulewska în „Tărâmul tăcut” („Cicha ziemia” „Silent Land”, 2021) de Aga Woszczyńska FOTO ©NewEuropeFilmSales.com

Ediţia a 19-a festivalului de film „Crossing Europe” de la Linz s-a încheiat pe 2 mai 2022, după ce, timp de şase zile, a propus publicului o incursiune printre cele mai recente tendinţe ale cinematografului european.

Premiul principal al competiţiei de ficţiune i-a revenit filmului „Tărâmul tăcut” („Cicha ziemia”/„Silent Land”), o coproducţie Polonia-Italia-Cehia. Debutantă cu dreptul în lungmetrajul de ficţiune, Aga Woszczyńska îi distribuie în rolurile principale pe actorii din remarcabilul său mediumetraj de absolvire, „Fragmente” („Fragmenty”/„Fragments”, 2014). În ambele filme, Agnieszka Żulewska şi Dobromir Dymecki întrupează un cuplu ce pare perfect. Însă tensiunile mocnite dintre cei doi soţi ameninţă să explodeze în orice clipă. Aici, conflictul are ca origine moartea unui muncitor ilegal care le astupa piscina vilei închiriate pentru o vacanţă relaxantă pe o insulă italiană. Criticii au remarcat stilul clinic al filmului, amintindu-i pe Michelangelo Antonioni şi Michael Haneke, dar cineasta îl condimentează cu umor absurd şi viziuni onirice. În secvenţa-rapel, minunat regizată, în piaţa centrală a orăşelului, soţia abulică se prinde în horă alături de localnici, urmărită de soţul siderat.

Premiul Publicului, decis prin voturile spectatorilor, a fost obţinut de un alt debut, belgianul „O lume” („Un monde”/„Playground”), scris şi regizat de Laura Wandel. Titlul original este îndreptăţit: pe durata a 70 de minute, cineasta reprezintă, în microcosmosul – bazat pe legea supravieţuirii celui mai puternic – oferit de o şcoală (toate secvenţele sunt filmate în curtea instituţiei, în sălile de clasă, la cantină, în toalete şi pe holuri), alternanţa conjuncturală a poziţiilor de forţă din macrocosmosul societal. În fiecare dimineaţă, micuţa Nora (Maya Vanderbeque, fenomenală) şi fratele ei mai mare, Abel, sunt lăsaţi de tatăl lor la poarta şcolii, dar evenimentele care se petrec dincolo de poartă – şi care mi-au readus în memorie o percutantă povestire a lui Ray Bradbury, „Terenul de joacă” („The Playground”) – nu mai pot fi controlate de adulţi. Camera de filmat se concentrează, claustrofobic, pe chipurile copiilor (mai ales pe cel al junei protagoniste), iar regia e magistrală.

Lungmetrajul secund al cineastei germane Sabrina Sarabi, „Nimeni nu-i cu viţeii” („Niemand ist bei den Kälbern”/„No One’s with the Calves”), este o ecranizare a premiatului roman omonim de Alina Herbing. Prozatoarea şi regizoarea propun un portret nu tocmai plăcut al generaţiei care, deşi nu a prins Zidul Berlinului, e mai dezorientată şi mai deziluzionată decât predecesorii. Mediul rural de pe ecran e aproape la fel de „idilic” ca cel din „Flandres” (2006) de Bruno Dumont. Protagonista, prezentă în fiecare scenă, este Christin (Saskia Rosendahl, excelentă), care, deşi are doar 24 de ani şi urmează să moştenească, împreună cu partenerul ei, ferma tatălui (mama i-a părăsit), e dispusă să satisfacă orice străin de la oraş ce îi acordă puţină atenţie, în speranţa că astfel va putea şi ea să-şi ia zborul spre zări mai calde. Filmul începe lent, dar, pe măsură ce tot mai multe animale mor în chinuri în acest univers violent, dominat de alcoolism, machism şi rasism, devine tot mai captivant.

„Luna, 66 de întrebări” („Selini, 66 erotiseis”/„Moon, 66 Questions”, Grecia-Franţa), cel dintâi lungmetraj de ficţiune semnat de Jacqueline Lentzou, seamănă cu un tren în care urci cunoscând destinaţia finală, dar nu şi traseul urmat. În selecţiile festivalurilor relevante, dramele cu copii înstrăinaţi de părinţi, care reuşesc cumva să se reapropie de aceştia (de obicei când cei mai vârstnici ajung să aibă nevoie de ajutorul celor mai tineri), nu sunt puţine. Ceea ce poate face un astfel de film memorabil este maniera atractivă în care realizatorii livrează naraţiunea, pregătind revelaţia decisivă şi climaxul. Aici, regizoarea-scenaristă recurge la home movies din anii ’90, filmate de tată, Paris (victimă a unei boli autoimune), ca fundal vizual pentru însemnările diaristice, lecturate din off, ale fiicei, Artemis (Sofia Kokkali, convingătoare), precum şi la cărţi de tarot ca intertitluri sugestive. Filmul are personaje vii şi momente comice savuroase, dar şi „burţi” fără rol narativ.

Debutul în lungmetrajul de ficţiune al cineastei Norika Sefa, „Căutând-o pe Venera” („Në kërkim të Venerës”/„Looking for Venera”, Kosovo-Macedonia de Nord), abordează, bine documentat, nevoia de emancipare a femeii într-o societate profund patriarhală (un alt subiect des întâlnit în festivalurile internaţionale). Eroina adolescentă (Kosovare Krasniqi, bine aleasă) trăieşte, sub acelaşi acoperiş cu reprezentanţii a trei generaţii, într-un sătuc kosovar în care toată lumea se aşteaptă ca o fată să nu mânjească numele familiei sale şi toată lumea e pe fază să bată clopotele de nuntă la orice pas considerat greşit. Protagonista oscilează între mama sa, mereu supusă soţului ei, şi o colegă care sfidează constant normele. În final, adolescenta alege soluţia cea mai simplă şi mai la îndemână. Un debut matur, cu plasă de siguranţă, surprinzând eternul conflict dintre tradiţie şi modernitate prin ochii unei tinere eroine ataşante, care e constrânsă să-şi decidă viitorul înainte de a putea trăi.

Competiţia de ficţiune a ediţiei a 19-a s-a închis cu o coproducţie muntenegreano-sârbo-croată, „După iarnă” („Poslije zime”/„After the Winter”). Primul lungmetraj al regizorului-scenarist Ivan Bakrač e similar cu cinematograful intimist practicat la noi, mai natural, de Ana Lungu. Un film coral, cu fire narative încrucişate, despre cinci prieteni foarte apropiaţi, care, după ce au copilărit împreună într-un oraş muntenegrean, s-au răspândit prin fosta Iugoslavie – unii tot prin Muntenegru, alţii prin Serbia. Fiecare cu aspiraţiile şi dezamăgirile sale (private şi profesionale), toţi cinci au o reîntâlnire reconfortantă în urbea natală, în pofida evenimentului nefericit care provoacă reuniunea – un final ciclic, liric şi optimist, pentru un plot cu destul de multe locuri comune şi momente artificioase. Evident, o altă tentativă de portret generaţional, al tinerilor care, din pricina părinţilor incapabili să depăşească trecutul, resimt încă efectele războiului, şi după un sfert de veac.

Una peste alte, festivalul „Crossing Europe” de la Linz a beneficiat şi în 2022 de o competiţie de ficţiune cu un nivel foarte ridicat, privilegiind cinematograful la feminin, dar fără a face rabat la calitate.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările