Cu Andrei Şerban, „Văduva Veselă” devine luxuriantă şi obositoare!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O înscenare prolixă cu supra de măsură, o montare regizorală ce devine fastidioasă, un consum bogat de soluţii scenice ce susţin momentele unui scenariu supradimensionat; …cu trimiteri suculente spre realităţile cotidiene de la noi; un spectacol ce s-ar putea situa la limita cabaretului politic. Aceasta este actuala montare a celebrei operete vieneze, „Văduva veselă” de Franz Lehár.

Aparţine regizorului Andrei Şerban, şi este susţinută - în coproducţie - de Opera Română din Iaşi şi Opera Naţională din Bucureşti. Spectacolul original a avut loc la Viena cu mai bine de un secol în urmă. A cunoscut mii şi mii de montări în întreaga lume. Inclusiv la Bucureşti, imediat după premiera vieneză. De atunci, câteva dintre melodiile lansate au devenit şlagăre.

Reluată succesiv de patru ori în debutul acestei luni, producţia este un spectacol extins ce include texte preluate din publicistica anilor din urmă. Este o practică curentă folosită – nu de azi, nu de ieri! - în teatrul cu cântece. Cu atât mai mult în genul operetei. Realizarea actuală este o adaptare datorată Danielei Dima, datorată regizorului însuşi; sunt incluse texte inspirate de scrierile lui Andrei Pleşu şi Radu Parschivescu, de reclamele „la modă” ce apar actualmente pe diferitele canale media. Sunt texte valabile în publicistica curentă; incluse însă în spectacol capătă în destule situaţii un caracter tezist ce excede genului unei producţii dramatice coerente.

vaduva vesela2

Spectacolul face apel la numeroase – le-aş numi - „cârlige” pe care publicul le gustă în răstimpuri pe desfăşurarea întregului spectacol; …specacol ce se extinde pe durata a patru –  da, patru! – ore;  …trei acte şi două pauze. Şi ar fi putut să mai continue spre exasperarea unora! …sau, dinpotrivă, s-ar fi putut restrânge cu un număr nedeterminat de unităţi de măsută a timpului.

Şi totuşi, actuala ipostază a celebrei operete vieneze - libretul original aparţine lui Viktor Léon şi Léo Stein -  se doreşte a fi dinamică, antrenantă, colorată, strălucitoare. In parte reuşeşte. In mare parte nu. In fond, se dovedeşte a fi lipsită de o structură dramatică clar închegată.

Autorul se abandonează unei adevărate salbe de tentaţii de ordin scenic, dar şi literar, unor soluţii de moment, pe unele le-aş numi „găselniţe” – e drept, în sine ingenioase - care, pe ansamblu, nu ajută construcţiei întregului; dar aduc rezolvări conjuncturale – unele dintre acestea chiar seducătoare când nu sunt vulgare –  gustate de marele public.

Am avut prilejul de a urmări ceea ce se numeşte a fi a doua distribuţie, în cel de-al patrulea spectacol al producţiei. Momentul a fost literalmente salvat dată fiind personalitatea actorului Claudiu Bleonţ, un artist ce conferă consistenţă spaţiului scenic realizând o direcţionare stimulatoare în relaţia dintre rolurile principale; natura comunicării este susţinută de o dicţiune impecabilă; …arareori întâlnită astăzi, la acest nivel, pe scenele noastre. Construieşte – într-un anume fel - rolul „omului de curte” aflat aici la dispoziţia tuturor, în primul rând în propriul beneficiu; …inteligent şi agil, este cel care spune adevăruri jenante, urzeşte şi dezleagă situaţii complicate.  

andrei serban si daniela dima

Măiestria profesională în cazul lui Andrei Şerban (foto dreapta alături de Daniela Dima) devine constructivă în definirea caracterelor, în nuanţarea expresiei, a relaţiei dintre personaje. Excelent lucrat din punct de vedere dramatic se dovedeşte a fi cuplul Hanna–Danilo susţinut – în spectacolul văzut de mine – de soprana Amelia Antoniu şi tenorul baritonal Adrian Mărcan. Dar aspectele de vocalitate par a indica în ambele cazuri o uzură prematură a glasului, o lipsă a controlului eficient asupra funcţionalităţilor aparatului vocal. Ori, pe de altă parte, tocmai acest aspect a fost atent împlinit în cazul evoluţiei scenice şi vocale datorate sopranei Nicoleta Maier în rolul Valencienne. Prezenţe notabile în plan scenic - dar nu numai - au fost cele ale tenorului Ştefan van Korch, baritonului Ioan Cherata.
O formulă relativ ingenioasă: spectacolul este cântat în patru limbi! Deşi se acomodează greu spiritului vienez al sfârşitului de secol XIX, engleza e totuşi la modă în timpurile noastre. Iar în franceză, în germană şi chiar în limba română, problemele privind dicţiunea sunt greu de depăşit în cazul unora dintre soliştii vocali.

Mişcarea scenică continuă, animaţie multicoloră, scene de bal, de cabaret, recepţii fastuoase, o mişcare modulară a decorului central aflat în perpetuă rotaţie, dezvăluind interioare luxoase măturate de avalanşa pretendenţilor la mâna văduvei Glavary, obscure scene de alcov, orgii plasate în stop cadru… ; se succed într-o mişcare ce pare a fi perpetuă… ; o mişcare ce devine copleşitoare, ce devine obositoare…  ; căutîndu-şi propria raţiune… ; în zădărnicie.

Spectacolul original a avut loc la Viena cu mai bine de un secol în urmă. A cunoscut şi cunoaşte mii de montări în întreaga lume. Inclusiv la Bucureşti, imediat după premiera vieneză. Unii dintre noi ne mai aducem aminte, în deceniile de mijloc ale secolului trecut, în rolul Danilo a excelat marele Ion Dacian.

De această dată, corpul de balet condus de Andrea Gavriliu, corul Operei din Iaşi coordonat de Manuel Giugula şi Raluca Zaharia, au fost la înălţime; inclusiv orchestra, eficient condusă de dirijorul Ciprian Teodoraşcu. Raporturile dinamice dintre scenă şi fosă au fost atent coordonate. Scenografia somptuoasă, dar funcţională, de o impresionantă varietate, aparţine Ankăi Lupeş.

vaduva vesela3

Este un spectacol mamut din care se poate scoate mult; de se doreşte a câştiga în coerenţă. Nu pot să nu observ, în genul teatrului muzical, în acest caz în genul operetei, se instituie treptat – la noi şi aiurea - procedeul periculos al vocii „la microfon”. Suntem forţaţi să acceptăm faptul că aspectul teatral-dramatic câştigă întâietate în dauna aspectelor de vocalitate, a celor muzicale. Or, menirea specială a regizorului de teatru muzical – operă sau opereta ce aparţine repertoriului tradiţional – este aceea de a imagina o punere în scenă potrivită specificului de vocalitate al genului, fără a trăda muzica, fără a neglija coerenţa dramatică. Aici trebuie căutată cheia de boltă a genului.

Există o teatralitate a frazei muzicale pe care regizorul trebuie să o imagineze, să o găsească. Andrei Şerban a neglijat-o tentat fiind de virtuozităţile – în parte uimitoare! - ale propriului meşteşug. Îmi doresc să cred că versiunea ieşeană a spectacolului va câştiga de pe urma experienţelor producţiei bucureştene.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite