Cum a murit Grigoraş Dinicu, lăutarul de geniu pe care au venit să-l asculte Marlene Dietrich şi George Enescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Grigoraş Dinicu
Grigoraş Dinicu

Un copil pe nume Grigoraş se năştea într-una din primele zile ale lunii aprilie undeva în mahalaua Scaune a Bucureştiului. Un copil care avea să devină într-o zi „Regele lăutarilor”, creatorul celebrei Hora Staccato, lăutarul pe care a venit să-l asculte Marlene Dietrich şi care avea să cucerească lumea cu vioara lui.

Când a venit pe lume Grigoraş Dinicu, într-o familie de lăutari rromi din mahalaua Scaune a Bucureştiului, era primăvară, o zi de 3 sau 4 sau 5 aprilie a anului 1889, arhivele n-au consemnat exact. Tatăl lui, Ionică Dinicu, era un lăutar ce cântase în Franţa şi Rusia, coleg de mahala cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al ţarului, lăutar al cărui nume a rămas şi pe o şampanie, dar şi pe o marcă de ţigări de foi dintre cele mai scumpe. Fratele mamei lui Grigoraş se numea Dimitrie Dinicu, studiase violoncelul la Viena, fiind coleg de Conservator şi prieten cu George Enescu, prim-violoncelist al Orchestriei Simfonice de la Bucureşti şi profesor la Conservator. Iar mama se ocupa mai ales de cafeneaua pe care o deschisese în cartierul lăutarilor.

Grigoraş a luat primele lecţii de Vioară cu Moş Zamfir, un lăutar bătrân, şi tot atunci, în copilăria petrecută pe străzile mahalalei, a învăţat să cânte „Lume, lume soro lume”, „Arde foc la Bucureşti” şi chiar „Ciocârlia”. Şi a mai învăţat că degetele lăutarului nu-s sloiuri de gheaţă, ca la „paradiţii” care cântă pe note cântece neînvăţate, aşa cum scrie George Sbârcea în „Ciocârlia fără moarte: Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată”.  Pe urmă, în primii ani ai secolului 20, a cântat în cor la Biserica „Scaunele Vechi”, împreună cu fiii lăutarilor din carier.

La 13 ani, a auzit pentru prima dată o orchestră simfonică şi muzică la gramafon, în casa de la Bucureşti a muzicianului german Rudolf Malcher, care îi spune unchiului Dimitrie că băieţelul nu are nevoie deocamdată de niciun profesor de vioară.

Exmatriculat de la Conservator

Dar apoi, între 1902 şi 1906, a studiat vioara la Conservator, unde a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Un episod relevant din acei ani: vrând să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă de La Moşi, sperând sa nu fie descoprit. Numai că are ghinion, într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îi cunoaşte stilul şi-l exmatriculează, însă, pe de altă parte, acelaşi Carl Flesch îl pregăteşte în particular... şi nu pierde anul. Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Atunci a început măreţul destin al piesei care i-a adus nemurirea.

Apoi, tânărul absolvent de Conservator s-a angajat şef de taraf la grădina de la Bufet, unde veneau toţi scriitorii iar boema vremii l-a acceptat imediat. „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”, spunea Vlahuţă încântat.  Iar la celebrul Restaurant Gambrinus a cântat prima Ciocârlie, la îndemnul strigat de Caragiale, într-o noapte, când se crăpa de ziuă.

„Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie!”, i-a strigat Caragiale.

Au urmat ani mulţi în localurile cele mai cunoscute ale capitalei şi în acest timp făcea şi gesturi caritabile: s-a dus să le cânte bolnavilor de tifos...  Apoi reuşeşte să câştige admiraţia marilor inmtelectuali şi artişti ai vremii, care vin să-i asculte viaoar minunată. Iar printre ei, însuşi  George Enescu. Cam pe atunci, în acea epocă strălucită pentru el, Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lătar al Ungariei, supranumit „prinţul lăutarilor”, îndrăgit de toţi suveranii Europei. Se spune că, după ce l-a ascultat, „prinţul” ar fi exclamat: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul asta pare adevăratul lor rege!”.

Regele lăutarilor la Londra

Şi viitorul i se deschide purtându-l spre Anglia. Într-o zi, Casalli, proprietar al Greeen Park Hotel din Londra, vine la Bucureşti ca să-i ofere un contract pentru ansamblul pe care îl conduce. Grigoraş Dinicu acceptă şi pleacă într-un oraş unde va fi supranumit: „the king of the gypsy players and his band” şi unde face furori cu vioara lui, după cum e consemnat în presa vremii.  Şi de la Londra la Paris, unde urmează o perioadă la „Ambassadeur”, cel mai mare restaurant parizian, unde Ciocârlia îi cucereşte deopotrivă pe bogătaşii parveniţi şi pe melomani rafinaţi care frecventau acel loc. Aici îl găseşte şi  celebrul violonist Iascha Heifetz, care spune despre Grigoraş Dinicu că este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodată. Aici îi cere acceptul să prelucreze Hora Staccato ca piesă de concert şi-l obţine. De atunci, Hora Staccato, piesa pentru care istoria muzicii l-a reţinut în primul rând pe violonistul din Romania, figurează în programele de concert şi nu numai sub numele Dinicu-Heifetz.

Peste tot uşile i se deschid, se întoarce la Bucureşti o vreme, cântă la „Continental”, hotelul iubit de boemă, iar Filarmonica îl sărbătoreşte. Taraful lui câştigă apoi concursul şi merge să reprezinte România la Expoziţia Internaţională de la Paris, unde i se conferă Diploma de Onoare şi Ordinul Ministerului Instrucţiunii Publice, împreună cu înaintarea la gradul de ofiţer.

Cu Maria Tănase la New York

La Expoziţia Internaţională de la New York, taraful este însoţit de Maria Tănase. Vreme de patru luni, cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din oraş, unde vine să-l asculte însăşi Marlene Dietrich. Revin în ţară odată cu invadarea Poloniei... şi se angajează la Restaurantul Modern din Sărindar, unde vin să-l asculte Ionel Perlea şi George Enescu. Iar din 1938 este concert-maistru fără leafă al formaţiei simfonice Pro Arte. Epuizarea nervoasă suferită în turneul din 1943 la Ankara şi Constantinopol îi provoacă un accident vascular, în urma căruia aproape că nu-şi mai poate folosi mâna stângă, iar să cânte la vioară devine un martiriu. Totuşi, Grigoraş Dinicu, nu renunţă şi continuă să cânte, cu greu, dar nu se lasă. Iar în 1946, când lucra la un restaurant oarecare, vine să-l revadă Yehudi Menuhin. Se pare că pentru el a cântat Ciocârlia pentru ultima dată. Pe 27 martie, la ora 10 dimineaţa, Grigoraş Dinicu a murit şi cu el a murit o lume întreagă. Pe patul de moarte, Grigoraş i-a cerut fiicei lui ca la mormânt să i se cânte „Zigeunerweise de Sarasante”. Marele Ionel Perlea a încercat, dar din cauza mulţimii sufocante n-a putut... Însă orchestra lui „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, a cântat Hora Staccato.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite