Cum se face o publicaţie culturală

Chiar dacă am uitat o groază de amănunte despre cum se face o publicaţie culturală şi, Dumnezeu ştie, unele lucruri importante, ţin minte destule care merită a fi relatate, fie şi dacă li s-au întâmplat în parte şi altora.  Să încep cu patronul nostru de la „România literară“ , înainte şi după 1989: Uniunea Scriitorilor.

Pe frontispiciul revistei a stat şi stă scris „sub egida USR“ încă din toamna lui 1968, când ea a luat locul „Gazetei literare“ (noul titlu anunţând între altele orientarea naţionalistă din cultură pe care o vor consacra Tezele din Iulie 1971, „Gazeta literară“ fiind, se ştie, înfiinţată în 1954 pe modelul sovieticei „Literaturnaia Gazeta“). Doar scurtă vreme după 1989 menţiunea cu pricina a dispărut, fiindcă, obligaţi de schimbările din societate şi din presă să înfiinţăm o fundaţie proprie, nu ne-am înţeles cu Laurenţiu Ulici, care era pe atunci Preşedintele USR, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor. În ce mă priveşte, din martie 1990 şi până azi sunt director al revistei. „România literară“ a parcurs în aceşti 25 de ani un drum la fel de spinos ca toate publicaţiile, cotidiane, culturale şi altele, mergând uneori pe sârmă şi asumându-şi riscuri care îi puteau nu o dată fi fatale. În primăvara lui 1990, tirajul revistei a sărit peste noapte de la 20.000 de exemplare, tiraj blocat de oficialitate în ultimii ani ai deceniului precedent (era şi asta o formă de cenzură!), la 50.000. Un an mai târziu, preţul hârtiei scumpindu-se de 22 de ori, tirajul a scăzut la 10.000, apoi la 5.000, ca să ajungă astăzi la 2.500. (Dacă mă gândesc la tirajele actuale ale cotidianelor, mi se pare că nu stăm foarte rău).

Probleme cu distribuţia

Preţul tiparului a fost şi prima mare dificultate. S-a adăugat problema procurării hârtiei. Cine din cei care au lucrat în presă în prima jumătate a anilor 1990 nu-şi aduce aminte de maşina nr.11 de la Letea din Bacău. Singura care producea hârtie de ziar. Şi care intra periodic în pană. N-am ştiut niciodată dacă „penele“ repetate erau reale sau create artificial, ca să pună presei beţe-n roate. Şi mai era, pentru o revistă al cărei tiraj era neînsemnat în raport cu acela al cotidianelor, problema achiziţionării şi transportului hârtiei:
n-aveam bani să cumpărăm cantitatea pe un an, iar aceea pe o lună trebuia să o transportăm prin mijloace proprii. De care, fireşte, nu dispuneam. Am avut noroc cu Cristian Tudor Popescu, la „Adevărul“ pe atunci, care ne-a împrumutat în câteva rânduri hârtia necesară, şi cu Sorin Roşca Stănescu, la
„Ziua“, care cumpăra o sută de tone pentru ziar şi ne ceda nouă, contra plată lunară, o tonă. Cred că nu greşesc cifrele.

A treia dificultate, nu neapărat în această ordine, a fost distribuţia. N-am înţeles niciodată de ce primii patroni ai noilor trusturi de presă postdecembriste n-au creat şi oficii de distribuţie. În prima parte a anilor 1990, exista doar Rodipet, care era de stat şi ne fura ca în codru. Lasă că, tot din cauza tirajului relativ mic şi a volumului relativ mare al unei publicaţii culturale, trebuia să ne aşezăm sub aripa unui cotidian ca să fim băgaţi în seamă. Iar când au ieşit pe piaţă distribuitorii particulari, am fost furaţi şi mai abitir.

Îi spun odată regretatului Mihai Pascu, secretarul general de redacţie, că am zărit revista într-un chioşc din Piaţa Amzei. Şi numai ce-l văd că îşi îmbracă paltonul şi o ia la goană. Abia la întoarcere mi-a explicat ce se petrece: chioşcarul era unul care îi trăsese în mod repetat clapa, schimbând locul. Au fost şi distribuitori care ne-au refuzat din capul locului. Pe litoral, de pildă, nu ne-am putut niciodată lipi de o societate a lui Radu Mazăre, care deţinea monopolul local. Nu ştiu de ce. Duceam vara la Casa Scriitorilor de la Neptun un teanc de reviste pentru colegii noştri de la Cluj sau din alte oraşe unde nu ajungeau de obicei decât două sau trei (cum citiţi!) exemplare.

Finanţatori privaţi

Revin la patroni. USR a asigurat şi asigură egida, dar nu şi toţi banii necesari. Din vânzare, în condiţii precum cele de mai sus, nici vorbă să plătim costurile apariţiei, mai ales că şi aşa puţinii bani soseau, când soseau, cu luni de întârziere şi cât se poate de neregulat. Aşa că am apelat la sprijinul unor patroni din presa mare. Primul a fost Ion Raţiu, care finanţa „Cotidianul“, în ediţia extraordinară din anii 1990. Ne-a ajutat o vreme, până când şi-a băgat codiţa Doina Bâscă, redactorul-şef al ziarului, şi relaţiile au fost întrerupte.

A urmat Octavian Mitu, ulterior parlamentar, care ne-a pus la dispoziţie tipografia lui, cu hârtie cu tot. O fostă studentă a mea care conducea o editură de cărţi de ştiinţă, medicale îndeosebi, l-a momit pe patron (spre ruşinea mea i-am uitat numele) cu tipărirea unor cărţi de literatură şi a...„României literare“. Colaborarea a mers până când firma a dat faliment, lucru nu tocmai neobişnuit în acei ani. A intrat în scenă Dinu Patriciu, care nu preluase „Adevărul“. Patriciu era un om de afaceri greu de clasat şi banii veneau extrem de neregulat. Îl căutam de multe ori şi îl găseam rar până când reuşeam să-l fac să se ţină de cuvânt. Dar puteam să mă plâng? Nu am dreptul s-o fac, cu atât mai puţin, după moartea lui. Când, nu ştiu din ce pricină, Patriciu nu ne-a mai putut ajuta, a apelat la Sorin Marin, cu care fusese partener de afaceri, să-i ia locul. Ţin bine minte cum s-a întâmplat. La un sfârşit de an, i-am acordat lui Mihai Minculescu, unul dintre cei mai vechi redactori de la „România literară“, un interviu în revistă în care anunţam că suntem siliţi să tragem obloanele în anul care urmează. Nu dramatizam câtuşi de puţin.

În seara noului an, mă sună Dinu Patriciu, care îşi petrecea Sărbătorile pe nu ştiu ce insulă exotică, şi mă întreabă de câţi bani am nevoie pentru un număr. Îi spun suma (o citise, de altfel, în numărul de revistă pe care îl luase cu el, împreună cu altele, la plecare, dar ţinea s-o verifice). Am dedus că i se părea neverosimil de mică: cam cât îl costa pe el o noapte la hotel. A adăugat că imediat după sărbători voi fi sunat de un prieten al lui. Pe 5 ianuarie a debutat cea mai fructuoasă colaborare (cum să-i spun altfel?) din toate, aceea cu Sorin Marin şi cu Fundaţia „Anonimul“. Nu numai am putut scoate în continuare revista, dar i-am îmbunătăţit profilul şi am creat în paralel o serie de manifestări, cum ar fi săptămânalele „Zile ale României literare“, premii şi altele, totul cu ajutorul fundaţiei „Anonimul“.                     

Aş vrea să închei cu două precizări. Niciunul din cei care ne-au sprijinit material nu s-a amestecat în politica redacţională. Contractele dintre noi nici măcar nu prevedeau acest lucru! A doua precizare: dificultăţile au reapărut după încetarea colaborării cu „Anonimul“. Am fost siliţi să ne orientăm spre un ajutor de la stat. Ca Preşedinte al USR, am decis, împreună cu colegii mei, că euforia independenţei absolute de stat de imediat după 1989 trebuie să lase locul unei abordări pragmatice. Primul la care am apelat cu succes a fost Consiliul Judeţean Alba (uitaţi-vă pe copertă!). Apoi, Ministerul Culturii şi Guvernul (mai exact, două guverne: Boc şi Ponta). În fine, Parlamentul, care a votat anul trecut finanţarea de la buget a publicaţiilor culturale editate de Asociaţiile Naţionale de Creatori (ANUC), aşadar şi a „României literare“. E o premieră în istoria presei culturale din România. 

Deocamdată, atât. Vom vedea ce va mai fi.