Cum să respingi o lege în 8 minute

Palatul Parlamentului, acest spaţiu magic al dezbaterilor de interes public

La aproape şase luni de la adoptarea modificărilor la Legea cinematografiei (prin Ordonanţa de Urgenţă 91/2016), marţi, 16 mai, Comisia de cultură a Camerei Deputaţilor, cameră decizională (ordonanţa a trecut tacit de Senat), a decis să avizeze negativ ordonanţa.

Ca urmare a unei discuţii de puţin peste opt minute. La propunerea şefului comisiei, deputatul PNL Gigel Ştirbu, şi a deputatului PMP Marius Paşcan – asta, ca să ieşim din mantra PSD-ului care face şi drege totul singur – şi în prezenţa a cam jumătate dintre membri.

La aceste modificări s-a lucrat un an de zile. S-au organizat dezbateri, consultări cu „breasla“, propunerea a fost pusă în consultare publică. S-au publicat scrisori de susţinere. Una dintre ele a fost lansată de Cristian Mungiu.

Nu sînt o „simplă jurnalistă“ scriind despre cum a primit ordonanţa de modificare a Legii cinematografiei aviz negativ. Sînt şi un om care a lucrat, cîteva luni, la acele modificări şi care a făcut parte din echipa acelui Minister al Culturii responsabil de promovarea lor legislativă. Adică, nu-i aşa?, am fost parte din clica neruşinată care a schimbat o lege pentru membrii ei, că aşa mergeau lucrurile în guvernul tehnocrat. Spre deosebire de guvernările politice...

Într-o democraţie reprezentativă, e dreptul suveran al Parlamentului să legifereze – şi să respingă, de pildă, ordonanţe. Dar încrederea mea – şi, probabil, a multor altora – în democraţie se bazează pe încrederea că deciziile parlamentarilor sînt luate în cunoştinţă de cauză, pe argumente de oportunitate şi legalitate, pe interesul public – chestii de-astea, pentru care alegem deputaţi şi senatori în deplină libertate.

Nu asta e treaba parlamentarilor să contribuie ca legile să fie cît mai bune?

Aşadar, care au fost argumentele de oportunitate, legalitate şi slujire a interesului public date ieri?

Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, care ar fi trebuit să spună dacă-i trebuie sau nu această lege, s-a declarat fără păreri. Adică nu ştie foarte clar, e bine?, nu e bine?. Unul dintre deputaţi a afirmat că ordonanţa – adoptată de Guvern pe 29 noiembrie 2016 – a fost dată în timpul vacanţei parlamentare, adică nelegal. Poate o fi fost un parlamentar proaspăt ales, care nu prea ştie cînd sînt vacanţele parlamentare sau ce sînt ele, fiindcă altfel aş vrea şi eu să ştiu cum, dacă era vacanţă, Comisia juridică a Camerei Deputaţilor s-a putut aduna fix pe 29 noiembrie 2016, ca să facă rapoarte despre modificările la Codul de procedură civilă, iar Comisia de cultură, în comun cu cea juridică, s-a putut reuni cu o zi înainte, pe 28 noiembrie 2016, ca să adopte un raport despre nişte modificări la Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public. Se lucra în ilegalitate, prin subterane, în Parlament?

„O lege a cinematografiei nu poate fi fuşerită prin ordonanţă de urgenţă“, a spus în şedinţă unul dintre legiuitori. Frumos, democratic. Dar oare prin ordonanţă simplă – OG 39/2005 –, adică tot prin legiferarea Guvernului, aşa cum a fost trecut actul normativ după care a funcţionat cinematografia în ultimii 11 ani, se poate? Acelaşi deputat – dl Marius Paşcan (anterior, senator PDL, ulterior PNL, acum, după cum ziceam, la PMP) –, în faţa realităţii că Legea cinematografiei (nu doar OUG 91/2016, ci oricare alt act normativ din domeniu) trebuie însoţită de alte acte subsecvente (hotărîri de guvern, regulamente), a răsuflat uşurat că ordonanţa nu e în vigoare. Serios? Păi a fost publicată în Monitorul Oficial pe 12 decembrie 2016, iar Legea privind normele de tehnică legislativă 24/2000 zice că ordonanţele de urgenţă intră în vigoare la publicare (dacă nu se zice în ordonanţă altfel – şi nu se zice).

Dl deputat PSD Gheorghe Socotar, inginer electronist de meserie, a găsit argumentul de bază pentru care trebuie respinsă ordonanţa: fostul ministru al Culturii Vlad Alexandrescu, membru în Comisia de cultură de la Senat, a trimis multe, multe pagini de amendamente. Deci, dacă fostul ministru, „care nu se poate să nu fi ştiut cum s-a făcut legea asta“, crede că trebuie amendată atît, în mod cert ea e proastă. Cinstit, dl Socotar a recunoscut că nu se pricepe şi că nici să se documenteze prea mult n-a avut timp – poate că, dacă s-ar fi documentat, ar fi aflat că sînt anumite aspecte care nu se pot reglementa prin ordonanţe, iar amendamentele vizau tocmai astfel de chestiuni – de pildă, problema salarizării la Arhiva Naţională de Filme, unde angajaţii au, în proporţie covîrşitoare, salariul minim pe economie, în ciuda vechimii, a specializării stricte sau a faptului că lucrează cu substanţe toxice. Nu asta e treaba parlamentarilor, să contribuie ca legile să fie cît mai bune – sau ele e impus că trebuie să vină cu virgule cu tot de la Guvern, un biet legiuitor delegat? Problema e că amendamentele vin de la un senator USR şi fost ministru tehnocrat, ocazie de a contesta interesul legitim, ca să zic aşa, al lui Vlad Alexandrescu de a susţine o ordonanţă de a cărui adoptare în Guvern, pînă la urmă, nu el a fost responsabil? Oare totuşi ce părere are despre această situaţie singurul reprezentant al Uniunii Salvaţi România din această comisie şi colegul lui Vlad Alexandrescu, deputatul de Neamţ Iulian Bulai?

Ce anume din OUG 91/2016 nu e oportun, legal, de interes public şi nu se poate modifica în Parlament? 

Singurul membru din Comisia de cultură care a susţinut nerespingerea ordonanţei a fost Kelemen Hunor, fost ministru al Culturii. De ce? Fiindcă modificarea unei legislaţii vechi de 12 ani de zile este necesară şi e un proces laborios, care nu poate fi reluat de la zero fără motive puternice. Ce argument i s-a dat dlui Kelemen la asta? Dada, dar e adoptată în vacanţa parlamentară, iar „noi“ nu am abilitat Guvernul s-o dea. Înapoi la punctul 1: vacanţă parlamentară nu e aia în care comisiile Camerei Deputaţilor adoptă rapoarte, aşa cum a făcut Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi pe 29 noiembrie 2016, ziua şedinţei de Guvern în care a trecut ordonanţa de modificare a Legii cinematografiei.

Îmi poate răspunde, totuşi, cineva – din această comisie, de preferat –, pe puncte, ce anume din OUG 91/2016 nu e oportun, legal, de interes public şi nu se poate modifica în Parlament pentru a deveni oportun, legal şi de interes public? În aşa fel încît toată lumea care a avut şi/sau are de-a face cu producţia, conservarea, distribuţia şi/sau promovarea de film românesc să ştie cum să fie data viitoare ca să fie bine? Evident, ei neputînd să facă în aşa fel încît parlamentarii aleşi ai neamului să ştie cînd sînt vacanţele parlamentare, cînd, cum intră în vigoare o ordonanţă şi alte chestii de-astea?