Arte

articolul anterior articolul urmator

Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona: „Spectacolul online doar ţine locul celui din sală. Îl ţine ocupat, adică, dar nu-l poate înlocui“

0
30 Jun 2020 13:22:59
Oltea Şerban-Pârâu
Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona
Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona

Daniel Nicolescu este directorul ICR Lisabona. De formaţie scriitor, eseist şi traducător, este semnatarul a zeci de traduceri de cărţi din limba portugheză şi a volumelor “Vremuri de tinichea” şi Redondo, Ninho de andorinhas, alături de o prolifică activitate de ziarist şi cronicar literar.

„Luna iunie e, de obicei, momentul de maximă vitalitate a Lisabonei

Oltea Şerban-Pârâu: Lisabona în iunie-iulie 2020. Cum arată oraşul fără turisti? Ca percepţie, ce este cel mai frapant în acest moment?

Daniel Nicolescu: E, fără îndoială, cea mai bizară Lisabonă posibilă. Boa Lisa (cum îi zicea Blaga) e la fel de „boa” dar nu mai râde fără motiv, cum obişnuia s-o facă. Oraşul acesta e polimorf şi palpitant,  iar schimbarea măştilor (de carnaval, nu de respiraţie) ţine de vocaţia lui; acum, însă, pare încremenit. În proiecte, în aşteptări nelămurite şi, din păcate, în resemnare. Luna iunie e, de obicei, momentul de maximă vitalitate a Lisabonei. Pe 13 ale lunii începeau serbările sfântului António, patronul urbei, explodau petrecerile stradale, se declanşa Festa da Sardinha, mersul pe stradă devenea, obligatoriu, dans, pe rigole curgea bere şi ginginha, megieşii scoteau grătarele cu sardele în faţa uşii, turiştii dădeau buzna. Ei bine, atriumul nostru, galeria ICR Lisabona, se află chiar la intrarea în Alfama, în inima acestor chermeze care, păstrând (dar nu foarte mult), proporţiile, evocă nebunia de la Rio din luna februarie. Vă daţi seama că expunerea noastră e maximizată în acest iarmaroc cu deschidere artistică şi că vizitatorii sunt cu sutele. Iar când aveam vreun eveniment, vernisaj sau concert., se isca chiar îmbulzeală. Acum, prin cotloanele labirintului din Alfama trec mai ales pisicile, preocupate coregrafic de reflexul propriei umbre pe caldarâm. Şi, pentru că doreaţi o imagine frapantă: ascuţitorul de cuţite, nelipsitul clucer al nostalgiei lisboete, a rămas singurul performer stradal al momentului. Nu pierde nici un prilej să cânte din fluier, în timp ce-şi odihneşte bicicleta, în faţa sediului nostru din Rua do Barão no. 10. În rest, briza oceanului.

O.Ş.P. După ce timp de trei luni, lumea artistică europeană şi americană s-a aflat într-o stare de îngheţ, aşteptând ridicarea restricţiilor generate de efectele indirecte ale pandemiei care a blocat evenimentele publice de peste tot, lucrurile par să se îndrepte către o revenire. Cum v-a afectat personal şi ca manager această perioadă?

D.N. Jurnalele de pandemie, adică ce îmi sugeraţi să fac aici, au lăsat o impresie mai degrabă proastă. Mă uit la valurile de indignare stârnite de notele din izolare ale unei Leïla Slimani sau Marie Darrieussecq. Cum, în ultima vreme, indignarea, de toate felurile, a inspirat mobilizări năucitoare şi a căpătat blazon de nobleţe indiferent de motivele ei, mă voi mulţumi s-o tratez cu politicoasă prudenţă, luând, adică, seama de ea, dar nedându-i prea multă apă la moară. Altel spus, ”o confinamento portugues” a fost ca toate celelalte, dar cu mai mult soare, mai mult roşu de bougainvillea şi oranj de portocale, direct din pom.

Managerul, cu un ochi pe fereastra aceasta tonică şi pestriţă, a trebuit să-şi înfrângă toate pornirile spre procrastinare, şi să se mute, fără să pregete, online. Nădăjduiam, adică, să pot desfăşura evenimente ca şi până atunci (pe la jumătatea lunii martie încă făceam planuri de aducere a unei expoziţii a Sabinei Dragomir cu vernisaj pe 4 aprilie, discuţii cu artista, cu transportatorul etc.), dar, în acelaşi timp, am început împreună cu echipa de aici să facem postări zilnice din 15 martie. Vreme de două săptămâni am visat că cele două moduri de ieşire spre public vor coexista. N-au...

„Reperele care îmi dau încredere (în ipoteza revenirii la vechiul mod de producere a evenimentelor) sunt parteneriatele cu instituţiile de cultură portugheze”

O.Ş.P. Contextul este absolut fără precedent. Pe ce repere se sprijină Daniel Nicolescu în acest moment?

D.N. Aşadar, am pornit un plan de evenimente online susceptibile să trezească interes, să ţină în priză publicul fidel şi să-l atragă pe cel care nu ne cunoştea îndeajuns. Dacă, în acest plan, e perceptibilă o schimbare faţă de cotidianul nostru cultural de până acum, ea se referă mai ales la frecvenţa cu care trebuie să recurgem la mediul virtual, pentru că echipa noastră era oricum destul de harnică în privinţa producerii de secvenţe video şi filme în toată regula. Fiecare eveniment, la sediu sau în aria unei mari scene culturale portugheze, era înregistrat, urmau montajul, efectele grafice, subtitrarea şi distribuirea. Uneltele ne-au rămas, erau oricum destul de moderne şi funcţionale, acum însă nu mai reprezintă doar o cronică a unui eveniment, ci creează evenimentul în sine.

Sigur, au rămas printre „isprăvile” noastre online şi evocări ale unor evenimente trecute, redimensionate, cu un unghi de abordare proaspăt, dar fără operaţiuni de chirurgie estetică, ci doar cu un comentariu de subsol de natură etică, dacă vreţi. Cred că un astfel de bilanţ, nebirocratic, e necesar pentru o mai bună aşezare a proiectelor viitoare, dar şi pentru a marca anvergura unor iniţiative a căror importanţă s-a resorbit în decursul timpului, sub presiunea unor comparaţii de principiu, iar nu de facto, ale activităţii noastre cu cea din perioadele anterioare ale instituţiei. Ştiu, complic o formulare care s-ar fi cuvenit să aibă claritate de cristal, dar, iată, încă mai avem nevoie de fandări esopice, ceea ce, dacă stau să mă gândesc, mă întristează mai mult decât Covid-ul. Reperele care îmi dau încredere (în ipoteza revenirii la vechiul mod de producere a evenimentelor) sunt parteneriatele cu instituţiile de cultură portugheze, în primul rând cu Direcţia Generală a Patrimoniului şi cu Ministerul Culturii, dar şi cu marile festivaluri şi scenele independente.

O.Ş.P. Stiu că de curând aţi iniţiat apariţia unei antologii despre Lisabona. A avut ea legătură cu această perioadă de introspecţie?

D.N. Antologia, gândită de doamna ambasador Ioana Bivolaru împreună cu ICR Lisabona prin 2017, când tocmai ne pregăteam să edităm volumul „100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice româno-portugheze” dorea să completeze, în registru afectiv, consistenţa legăturilor dintre ţările noastre, consemnată acolo de un colectiv condus cu acribie şi talent de domnul profesor Dan Caragea. Perioada de introspecţie, cum bine o numiţi, ne-a amintit de ea şi a mutat-o sub semnul urgenţei editoriale. Pe scurt, e vorba de o antologie de texte despre Portugalia ale unor oameni de cultură români importanţi. Oameni care au cunoscut Portugalia, au vizitat-o şi au început s-o iubească. Mi-am închipuit tot timpul cât am fost aici, la Lisabona, că formularea acestei afecţiuni îşi va găsi momentul de simetrie într-o iniţiativă similară a portughezilor faţă de noi. Ceea ce mă va putea face să zic că nu am pierdut timpul de pomană pe malurile Tejo-ului.

Publicul preferă, ca şi la noi, să rişte contaminarea în mall-uri sau la plajă

O.Ş.P. Care este situaţia în mod real la Lisabona  din punct de vedere cultural? Ce evenimente pot fi văzute acum? Este previzibil un calendar al redeschiderilor marilor instituţii de concerte şi de spectacol din toamnă? Muzeele şi expoziţiile cum funcţionează în acest moment?

D.N. Din păcate, nu se vede mare lucru. Sau nu mai mult decât la noi. Autorităţile se străduiesc să facă bine. Adică există bune intenţii, statul oferă bani pentru sprijinirea culturii, dar deschiderea nu se petrece sau e şovăitoare. Pe 1 iunie, „starea de contingenţă”, cum a fost numită aici, a îngăduit  oficial spectacolele, după care a urmat noian de show-uri... on-line, iar manifestările cu public au rămas suspendate. Mai mult decât autorităţile centrale, speriaţi au fost performerii şi gestionarii spaţiilor culturale. Şi acum, când s-a dat foc verde pentru spectacole, ele sunt evitate/ amânate pentru că instituţiile de profil nu se descurcă cu regulile de igienă şi distanţare. Pe de-o parte. Pe de alta, publicul preferă, ca şi la noi, să rişte contaminarea în mall-uri sau la plajă.  Bun, am vizitat câteva muzee începând cu luna mai, nu era lipsă de public, personalul părea călit pentru situaţii de criză, există speranţe că, cel puţin la nivelul galeriilor de artă şi instituţiilor muzeale, lucrurile vor intra destul de iute în făgaşul firesc. Oricum, văd că, începând cu luna iulie, se anunţă deja spectacole la Teatrul Naţional Dona Maria II, la Teatrul Trinidade şi multe altele din zonele centrale ale Lisabonei, sălile de cinematograf se laudă cu noutăţi şi încearcă să ruleze evenimente seducătoare. Desigur, publicul e aşteptat în condiţii speciale, cu programare prealabilă, în condiţii sanitare stricte, iar Casa da Música din Porto anunţă că între instrumentişti va exista, în timpul concertelor, o distanţă de cel puţin 1,5 metri. Încurajatoare mi s-a părut şi forfota din librării, cu precădere în lanţurile FNAC şi Bertrand, deci există poftă de carte şi de presă tipărită. Anticariatele încă zăbovesc în reculegere, praful de pe vechile ceasloave încă produce anxietăţi.

O.Ş.P. Cum au fost susţinuţi artiştii din domeniul muzicii şi teatrului în Portugalia? Este un domeniu care face parte dintre primele închise şi ultimele deschise… In ţările la care ne referim, domeniul artelor spectacolului funcţionează mai mult pe baze publice sau private.

D.N. Nu am avut cum să verific, de bună seamă, dar, încă o dată amintesc: intenţiile oficialiăţilor au fost mai mult decât lăudabile. Pe 20 martie (!!!), se anunţa un sprijin (linha de apoio) pentru instituţiile culturale şi pentru artiştii care iniţiaseră proiecte colaborative  în valoare de 1 milion de euro. Aproape simultan, Fundaţia Gulbenkian adăuga, în sume eşalonate, 5 milioane de euro în acelaşi scop. La începutul lunii iunie, guvernul declara că ajutoarele pentru economia culturală, adică „sectorul cel mai afectat de criză”, se vor ridica la 30 de milioane de euro, care vor fi distribuiţi la nivel municipal pentru organizarea de evenimente, decidenţii din cadrul primăriilor urmând să stabilească entităţile artistice şi artiştii individuali eligibili. Reanimarea culturii, după o paralizie de trei luni, pare o parte importantă a programului lui Antonio Costa.

Deşi, istoric vorbind, pare destinat aventurii, portughezul a învăţat regulile prudenţei.”

O.Ş.P. Cum vede publicul portughez revenirea la o viaţă normală din acest punct de vedere? Pare deschis sau circumspect?

D.N. Deşi, istoric vorbind, pare destinat aventurii, portughezul a învăţat regulile prudenţei. La vreme de pandemie şi-a perfectat, când vine vorba de cultură, un repertoriu de eschive deosebit de ingenioase. Una peste alta, deşi valul de contaminări din ultima vreme este îngrijorător, Portugalia a fost una dintre ţările cu un comportament sanitar lăudabil.

O.Ş.P. Ce proiecte online aţi realizat la ICR Lisabona  începând din luna martie 2020 sau aveţi în plan de acum înainte?

D. N. În afara proiectelor de durată, cu multe panouri, cum ar fi „Campania online de promovare a culturii române #culturaemcasa”, „Poezia română de astăzi“, care se desfăşoară în perioada aprilie – iunie, pe platformele Facebook şi Instagram ale ICR Lisabona, cu lecturi din lirica română contemporană în interpretarea unor personalităţi de prestigiu din Portugalia, „Ferestre muzicale“, dedicat unor muzicienilor români stabiliţi în Portugalia, „Prezenţe româneşti în muzeele de top ale Portugaliei”, „Lucian Blaga, un diplomat ca Curţile Dorului” sau „Destinul literaturii române în Portugalia”, am realizat câteva evenimente punctuale, translări în mediul online ale unor evenimente care fuseseră deja programate: expoziţie virtuală de pictură sacră bizantină NEX a artistei Alina Georgiana Teodorescu, finisajul expoziţiei Dispăruţi în Paradis a artistei Alina Gherasim, în prezentarea Sofiei Marçal. Dar şi evenimente largi, de tip festivalier – Festa da Francofonia (cu expoziţia în format online L’Appel du large a lui Tudor Banuş şi un concert de muzică veche al formaţiei „Trei parale”, foto sus) sau Noaptea Literaturii Europene (în format radiofonic, unde ICR Lisabona, în calitate de organizator principal în cadrul clusterului EUNIC, a avut-o ca invitată pe Gabriela Adameşteanu). Urmează proiecte online noi, sunt continuate unele deja iniţiate, dar lucrul cel mai important e că am început deja pregătiri pentru evenimente în săli, inclusiv la sediu, că sunt şanse mari ca IndieLisboa să se desfăşoare în septembrie-octombrie, că festivalurile de scurtmetraje din Nord îşi vor urma, cu mici întărzieri, traseul stabilit.

O.Ş.P. Ce evenimente culturale internaţionale de anvergură programate la Lisabona  în această perioadă s-au anulat, amânat sau adaptat?

D.N. O să încerc să transform  un răspuns de factură statistică într-o evocare. Început de martie la Lisabona. Viaţa curge încă firesc, abia se stinseseră ecourile Carnavalului, pe care l-am urmărit atât în Lisabona cât şi pe străzile Sesimbrei, unde erau valuri de oameni, de artişti amatori, şcoli rudimentare dar vesele de samba. Acum, în preajma lui 8 martie, refac traseul Carnavalului împreună cu Ruxandra Donose, aflată în Portugalia la invitaţia Operei naţionale Săo Carlos pentru o versiune concertistică a Walkiriei pe scena CCB (Centro Cultural de Belem). Doamna Donose se afla de două săptămâni la Lisabona, încercam să perfectăm o colaborare pentru acelaşi Săo Carlos, dar sub egida ICR Lisabona, pentru luna noiembrie a lui 2020. Programul de repetiţii foarte strict de la CCB, volumul lor excedant nu i-au dat aproape deloc răgaz vilegiaturistic, aşa că am încercat sa recuperăm, în intervalul dinaintea premierei. Cum spuneam, am vizitat o lume normală, neclintită în vechile ei tabieturi, neatinsă de spectrul molimei. Pe 10 martie, primisem invitaţie pentru premiera spectacolului, iar în seara dinainte, cade bomba. CCB – probabil cea mai serioasă şi performantă instituţie din zona spectacolului de aici – anulează toate reprezentaţiile. A fost, pentru mine, cel mai sever semnal cu putinţă că situaţia se deteriorează. Pe 11 martie doamna Donose se afla deja la Viena, iar în zilele următoare am aflat că întreaga lume a scenei intră în comă indusă, că festivalurile mari ale începutului de vară sunt suspendate. Prăbuşirea a fost grabnică şi nemiloasă. Sigur, toate instuţiile culturale de prestigiu au început să vireze spre online şi au făcut-o cel puţin onorabil.

Spectacolul are ritualurile lui, presupune o anume tihnă, o anume atingere neanxioasă de aproapele tău, o veghe prietenoasă a reacţiilor celor cu care te împărtăşeşti din muzică”

O.Ş.P. Care este părerea dvs., în cazul acestui debut cu număr mai mic de persoane, cu scaune şi rânduri goale între spectatori, în sală sau în aer liber, care va creşte doar dacă nu vor fi probleme, cu cât credeţi că sunt mai periculoase spectacolele în actuala situaţie, decât circulatul în transportul în comun, cu avionul, sau cu trenul? O opinie sinceră…

D.N. Graniţa între online şi scena vie nu e deloc subţire. Cel puţin pentru mine. Încă n-am fost la un concert organizat în noile condiţii de distanţare, aşa încât voi face un exerciţiu de imaginaţie. Deci intri în sală, eşti condus sau te conduci singur la locul de contemplaţie, şi dă-i hybris cu masca pe faţă! Nu vreau să mă gândesc cum s-ar uita la tine co-spectatorii dacă ţi-ar veni să tuşeşti, fie şi în cot. Şi că veni vorba de cot: trebuie să te doară rău în el ca să-ţi închipui că Sonata lunii sau Cvartetul săptămânii ţi se vor strecura în suflet când te pândeşte primejdia molipsirii cu altceva decât cu entuziasm participativ. Spectacolul are ritualurile lui, presupune o anume tihnă, o anume atingere neanxioasă de aproapele tău, o veghe prietenoasă a reacţiilor celor cu care te împărtăşeşti din muzică (şi nu vorbesc despre concerte rock sau alte festivaluri unde se leşină colectiv). Or, nu văd cum se pot întruni aceste condiţiuni minime în contextul actual. În privinţa părţii a doua din întrebare... Nu, desigur, o sală de spectacol nu este mai periculoasă decât pântecul unui avion. În prima, măcar, timpul virtual de contaminare e mai mic, până şi  ”Oedip” al lui Enescu durează mai puţin decât un drum de la Otopeni până în LaGuardia şi apoi cu metroul la MET. Altfel, primum vivere, deinde... Ce vreau să spun e că mi-e greu să-mi imaginez o nouă normalitate. Spectacolul online doar ţine locul celui din sală. Îl ţine ocupat, adică, dar nu-l poate înlocui. După cum nici spectacolul în condiţii constrângătoare  din sală nu poate fi la fel, din punctul de vedere al percepţiei. Deci da, să ne adaptăm, însă doar sperând că va dispărea psihoza şi, desigur, motivul ei, şi că ne vom întoarce, tiptil, la buna, draga şi vechea noastră normalitate.

O.Ş.P. Aşa cum i-am rugat pe toţi colegii, aş vrea să încheiem cu un mesaj optimist al lui Daniel Nicolescu pentru artiştii români?

D.N. Tristan Bernard spunea că, după el, culmea optimismului e să intri într-un restaurant de lux închipuindu-ţi că vei găsi o perlă în stridiile pe care le vei comanda şi că vei putea plăti cu ea costurile consumaţiei. Pentru mine, culmea optimismului e să intri într-un restaurant. Sau, pentru că doreaţi ca mesajul să aibă un destinatar ţintit, într-un muzeu, într-o sală de expoziţii sau de concerte. De restul, se vor ocupa, ca şi până acum, indispensabiili noştri artişti şi dispensabilii noştri manageri culturali.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii