Dar cu cianură aţi încercat? Cum să omori lucrătorii independenţi prin Codul Fiscal

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sunt 400.000 de persoane fizice autorizate (PFA) şi 2,1 milioane de lucrători pe cont propriu în final, zice Institutul Naţional de Statistică. O (mare) parte dintre ei, cea mai mare parte, nu sunt lucrători agricoli.

Ei sunt rezultatul flexibilizării forţei de muncă operate de Statul român de la Codul Muncii din 2011 încoace: IT-işti, contabili, instalatori, electricieni, taximetrişti, jurnalişti şi bloggeri, designeri, publicitari etc. Şi, desigur, actori, regizori, scenografi.

Potrivit Consiliului Fiscal, taxarea PFA-urilor româneşti era deja, în ianuarie 2017, mai mare decât cea pentru PFA-urile din Germania şi Marea Britanie. Deci, meritau să fie şi mai împovăraţi: varianta de modificare a Codului Fiscal, Ordonanţa de urgenţă 79/2017, publicată în Monitorul oficial elimină nişte facilităţi (existente în draftul pus în dezbatere şi în Nota de fundamentare publicată – aici, varianta din MoF) la plata contribuţiilor nou trecute de la angajator la angajat, în cazul veniturilor din activităţi independente, inclusiv PFA şi cesiunea de drepturi de autor şi drepturi conexe acestuia. Pe scurt, chiar dacă sunt şi salariaţi, cei care obţin venituri brute din activităţi independente peste salariul minim brut pe economie datorează contribuţii sociale de 25% şi contribuţii de sănătate la fel ca toată lumea angajată – adică majorat şi cu cota angajatorului. Până la 1 ianuarie 2017, cei care aveau şi contract de muncă nu plăteau contribuţii, iar de la 1 ianuarie până acum, datorau cotele angajatului, că doară ei numai asta sunt – lucrători (PFA-urile puteau, opţional, să plătească toată contribuţia socială, de 26,3%, dar n-avea nimeni bani de aşa distracţie). În ansamblu, costul muncii independente creşte în mod real, nu contabil, cu 25%, pentru că în acest caz nu e vorba despre niciun transfer pe hârtie (cota angajatorului nu exista), ci de o pură majorare. Pentru 2,1 milioane de oameni.

„Bine, dragă, dar sunt contribuţiile voastre, o să aveţi pensie!“, or să spună unii. Ăăăăă...., asta nu se ştie. Pentru că salariaţii datorează contribuţii de asigurări sociale şi pe contractele independente doar de la 1 ianuarie 2017, iar PFA-urile şi traiul fără contract de muncă, doar din activităţi independente, sunt chestii recente, deocamdată nu e nimeni în situaţia de a i se calcula stagiul de cotizare şi punctul de pensie corespunzătoare plăţii acestor contribuţii. Pe cale de consecinţă, Ministerul Muncii nu are o procedură de calcul pentru cazurile respective – toată lumea plăteşte, dar pentru ce..., ei bine, asta vom descoperi peste 10-20 de ani. Deocamdată, MM (şi al Justiţiei sociale...) încasează banii şi rumegă situaţia unor tipuri de muncă discontinuă, în care, spre deosebire de contractul de muncă, nu durata muncii e remunerată, ci rezultatul ei. Până atunci, plata acestor contribuţii este echivalentul unui amestec de dijmă cu acatist: plătim pentru că PSD are de acoperit găuri şi-i jumuleşte pe cei care nu ştiu să protesteze, cu speranţa că există un sens suprapartinic, suprauman, transcedental al ideii de contributivitate, care nu ne va lăsa să murim de sărăcie şi boli la 65 de ani. Şi mai e ceva: faptul că independenţii plătesc aceeaşi cotă de contribuţii sociale şi de sănătate ca angajaţii nu înseamnă că au aceleaşi drepturi. Ca independent, nu ai parte de şomaj, de pildă, pentru perioadele de inactivitate. Nu există concediu medical şi nici compensaţie pentru accidente de muncă, deşi plăteşti, în principiu, la fel ca un salariat contribuţia la sănătate. Ba chiar o plăteşti de multiple ori, dacă ai şi salariu. Îţi cade o ştangă-n cap în timpul repetiţiilor, la teatru? Ghinion! Te îmbolnăveşti de la lipsa de încălzire din spaţiile independente? Asta e!

Plata acestor contribuţii este acum echivalentul unui amestec de dijmă cu acatist.

Iar totul intră într-un efect de domino: mărirea contribuţiilor independenţilor va fi suportată de cineva, care nu e Sfîntul Sisoie. Pentru cei cu putere mică de negociere (de pildă, artiştii tineri, traducătorii şi jurnaliştii), ea va fi în cea mai mare parte suportată de independenţii înşişi, al căror venit va scădea. Dar va fi suportată şi de beneficiarii muncii acestora: 1) multe, multe lucruri se vor scumpi (de la cărţi la plata reparaţiei unei ţevi în casă); 2) în sectorul cultural, o parte importantă dintre contractori sunt instituţii publice, ale căror bugete de producţie (din care se plătesc contractele cu colaboratorii independenţi) s-au micşorat deja, în cazul celor cu profil de spectacol, în urma majorării cu 50% a salariilor personalului artistic, deci ele vor produce mai puţin (şi, eventual, vor mări preţul biletelor) – Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, de exemplu, nu are artişti angajaţi, tot ceea ce face face cu colaboratori, iar în 2017 a avut oricum bugetul de producţie mai mic cu 50% decât în 2016; 3) dacă granturile pentru proiecte acordate prin programele de finanţare nu vor creşte ca valoare, sectorul independent se va scufunda în subexistenţă. Aceasta din urmă, şi pentru că schimbarea impozitului pe profit cu impozitul pe cifra de afaceri anulează jumătate din prevederile Legii sponsorizării – redirecţionarea a 20% din impozitul pe profit al firmelor către ONG-uri, care reprezenta, la nivelul anului 2016, o contribuţie filantropică în valoare de 1,2 miliarde de lei. Aşadar, în timp ce costurile tuturor ONG-urilor, de la cele culturale la Salvaţi Copiii şi Dăruieşte Viaţă, vor creşte (niciunul nu lucrează – doar – cu salariaţi), din activităţile sociale, educaţionale şi culturale vor ieşi, printr-o trăsătură de condei fiscală, aproape 300 de milioane de euro.

În acest moment, e în derulare o sesiune de finanţare a Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN). Toate proiectele depuse şi-au calculat bugetele pe Codul Fiscal în vigoare în septembrie, când au aplicat, dar proiectele se derulează în 2018 – de unde rezultă că toate onorariile şi remuneraţiile nete vor fi cu circa 25% mai mici, ceea ce ridică semne de întrebare privind sustenabilitatea acelor proiecte. Limita de finanţare pe proiecte culturale (între 50.000 şi 75.000 de lei) a crescut cu sub 10% în ultimii cinci ani, ceea ce înseamnă că oricum inflaţia şi diferenţa de curs valutar ale respectivei perioade au fost suportate preponderent de operatorii culturali (şi că, obiectiv vorbind şi în ansamblu, sectorul cultural independent nu a fost susţinut să crească, ci să scadă ca dimensiune a proiectelor, în realitate). Încă nu ştim dacă cei minim 25% creştere în contribuţii pentru activităţi independente (în afară de AFCN şi de Primăria Arad, nu ştiu ca vreun program de finanţare să accepte la decontare salarii) vor trebui suportate exclusiv de către sectorul cultural, educaţional, social, de tineret şi mediu (adică cei 50-75.000 lei vor rămâne tot 50-75.000) sau plafonul se va mări – caz în care se vor finanţa mai puţine proiecte. De ce? Pentru că principalii finanţatori ai acestor programe, primăriile, vor avea ele însele bugete mai mici, de vreme ce scade cota unică de impozitare (pentru Bucureşti, impactul scăderii de la 16 la 10% este de peste 1,3 miliarde de lei), ceea ce face puţin probabil ca autorităţile locale să crească bugetul total pentru proiecte independente.

Nimeni, nici AFCN, nici Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu a oferit public vreun punct de vedere.

De ce nu s-a discutat public despre asta, de ce jurnaliştii nu au scris, de ce sectorul independent – cel puţin cel cultural, care are avantajul vizibilităţii – nu a protestat nici măcar cât sindicatele? În primul rând, pentru că, aşa cum puteţi afla pe-ndelete din această discuţie, independenţii din niciun domeniu nu se pot nici măcar organiza sindical sau profesional, nu au nicio formă de reprezentare şi, mai mult decât atât, dar în corelaţie cu asta, nu au expertiză fiscală şi know-how legislativ la aşa nivel. Nici angajatul „normal“ nu are – dar el are (încă) sindicate. Iar dacă vocea care se aude cel mai tare este cea a companiilor este pentru că ele au putere de reprezentare şi know-how. Dacă know-how au şi instituţiile publice şi primăriile care vor suporta parte din impactul financiar... ei bine, ele sunt parte a sistemului, nu pot ridica nicio voce împotriva Guvernului. Nimeni, nici AFCN, nici Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, nu a oferit public vreun punct de vedere, deşi măsurile au un impact major asupra activităţii lor.

Teoretic, granturile de proiecte sunt un fel de cârjă care să te ajute să te stabilizezi şi să devii suficient de creditabil cât să primeşti şi alte forme de susţinere financiară. Dar nu doar că Legea sponsorizării n-a funcţionat niciodată destul de bine (cele 1,2 miliarde de lei din redirecţionarea impozitului pe profit, de exemplu, reprezintă contribuţia a doar o treime dintre firmele cu profit – restul nu au redirecţionat nimic), dar nici ceea ce funcţiona nu mai poate legal funcţiona. Iar cârja e deja ruptă – întregul impact fiscal şi financiar al evoluţiei ultimilor cinci ani a fost şi va fi suportat de managerii, artiştii, activiştii, educatorii independenţi.

Dar, desigur, niciuna dintre aceste chestii făcute de oameni care nu lucrează doar pe salariu nu ne trebuie. Dacă nu-s în stare să-şi ia un job cinstit cu carte de muncă şi atât înseamnă că-s proşti. Că doară de-aia a flexibilizat Statul munca, să despartă bobul de neghină, ca ăla care munceşte să plătească pentru că munceşte. Iar arta se face oricum pentru aplauze.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite