Arte

articolul anterior articolul urmator

De ce filmele româneşti?...

2
25 May 2016 21:35:19
Mircea Vasilescu

La Cannes, Cristian Mungiu a luat premiul pentru regie pentru Bacalaureat. Bogdan Mirică a luat premiul criticii internaţionale pentru Câini, iar Alexandru Nanau a fost premiat de France Culture Cinema pentru documentarul Toto şi surorile lui. Performanţele acestea ar trebui să se numească “noi succese ale cinematografiei româneşti”. Dar formula nu e cea mai potrivită.

Chiar în aceste zile, Corina Şuteu, ministrul Culturii, a criticat Centrul Naţional al Cinematografiei pentru că este “învechit şi neperformant” şi a anunţat schimbarea modului său de funcţionare. Pe bună dreptate. Aproape an de an, finanţarea filmelor româneşti de către CNC a creat dispute şi scandaluri. Filme foarte bune n-au primit finanţare de la CNC, dar au primit sume mari tot felul de rateuri. În ansamblu, funcţionarea acestui centru a creat mai degrabă confuzie. Iar politici publice pentru susţinerea cinematografiei n-am avut, deşi s-a discutat mult despre ele: de la mecanismele de finanţare până la situaţia sălilor de cinema (inxistente în marea majoritate a localităţilor ţării), s-a discutat abundent despre tot, dar nu s-a făcut mai nimic. Nu cred că se poate vorbi, aşadar, în sensul deplin al cuvântului, despre o cinematografie românească; n-avem instituţii funcţionale şi politici serioase care să-i asigure filmului românesc stabilitate şi perspective. Avem noroc. Şi avem în continuare încredere în principiul strămoşesc “omul sfinţeşte locul”. Performanţele de la festivaluri se datorează câtorva individualităţi – regizori, actori, producători – care, pe lângă talent, au avut şi tenacitatea de a merge mai departe în ciuda tuturor dificultăţilor.

În timp însă, aceste performanţe adunate la un loc alcătuiesc deja nu doar un palmares, ci şi un fenomen cultural interesant. Mai ales când e văzut din afară. În “mediile care contează”, acelea ale profesioniştilor din domeniu ori ale criticilor de film şi jurnaliştilor culturali, filmul românesc are o identitate proprie. Publicul cinefil european are, de asemenea, o idee clară despre faptul că România îşi are locul său pe “harta” Europei cinematografice.
Mai greu e cu publicul românesc. Multă lume se bucură, pe bună dreptate, când filmele noastre iau premii prestigioase. Dar discuţiile despre cinema se poartă, adesea, în termeni cel puţin nepotriviţi. Am avut ocazia să constat asta acum câteva zile, urmărind la Digi FM emisiunea lui Lucian Mîndruţă, “Interactiv”. Tema emisiunii era de ce filmele româneşti sunt făcute “pentru festivaluri” şi nu pentru public. În stilul său provocator-isteţ, Lucian Mîndruţă a pus întrebarea chiar aşa: “de ce la filmele româneşti nu se duc aşa mulţi spectatori ca la filmele americane?”. Mă rog, generalizarea e cam nelalocul ei. Căci şi la filmele americane premiate la Cannes se duc mai puţini spectatori decât la Titanic sau Avatar. E fără sens să punem întrebări cu “dece-uri” de-astea. Nu ajungem să lămurim mare lucru şi putem oricând continua cu alte “dece-uri” puse viţăvercea, de exemplu “de ce la Inimă de ţigan (care tot un fel de film românesc e, chit că se dă la televizor sub formă de serial, nu?) se uită mai multă lume decât la De ce trag clopotele, Mitică? Sau: de ce Adele are mai multe vizualizări pe Youtube decât Ella Fitzgerald?

Nu e nimic misterios şi metafizic în asemenea “dece-uri”. Dar astfel de generalizări stârnesc datul cu părerea din partea unui public care nu prea are educaţie cinematografică, pentru că în şcoală nu se învaţă nimic despre cinema. Aşa că – după cum am auzit în emisiunea cu pricina şi în alte părţi – e foarte uşor să ajungi cu discuţia la un nivel superficial, în care curg unul după altul clişee şi prostioare. Unii zic că “banul contează” în capitalism, aşa că filmele româneşti nu-s bune dacă nu aduc încasări. Alţii zic că cei dintâi n-au înţeles nimic despre artă. Alţii ajung iar la prostia cu “filmele noastre prezintă doar mizeria din România, de care ne-am săturat”. Şi publicul “nu se destinde, dom’le”. Aşa că, vorba unui cetăţean de pe Facebook, “noroc cu americanii si pentru unii cu indienii ca mai scot filme la care poti sa te uiti la ele si sa pleci la final cu zambetul pe buze”.

N-aş vrea să cad, la rândul meu, în păcatul generalizării. Nu ştiu cât de extinse sunt astfel de opinii precare despre ce înseamnă arta filmului. Am senzaţia că predomină – stimulate fiind şi de democratizarea comunicării şi de interactivitate, care le oferă diletanţilor spaţiu de exprimare. Ceea ce nu e rău în sine. Dar, după reformarea CNC-ului, n-ar strica să ne gândim şi la educaţia cinematografică. Pentru că, altminteri, riscăm să nu merităm succesele filmelor româneşti la festivaluri dacă nu ştim să ne uităm la ele şi ne-apucă mirări de-astea populare că “nu seamănă cu filmele americane”.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Ileana Mihaila
26.05.2016, 11:08:37

Intrebare (poate stie cineva!): filmele astea premiate au avut sau n-au avut subventionare CNC? Cat priveste povestea cu filmul-pentru-festival si filmul-pentru-public, o analiza pe mai multi ani ar arata ca un film bun, chiar daca dificil de apreciat initial de un numar mare de spectatori, este foarte posibil sa castige in apreciere (si notorietate) in timp. Cred ca o parte (cel putin) din filmele romanesti premiate in anii trecuti pe ici-pe colo se gasesc in aceasta situatie. Am citit acum ceva vreme un protest al CNC impotriva felului in care a fost exclus de pe lista Ministerului Culturii pentru Festivalul de la Cannes, in pofida aportului sau la realizarea filmelor ce erau in concurs. Nu stiu care era adevarul, caci nu am mai vazut replica ministerului pe nicaieri. Oare aceasta restructurare sa fie replica, in cele din urma?!

+1 (1 vot)
Targeted individual
26.05.2016, 20:24:39

Sunt torturat ca un animal de experiente. Pana nu ma baga in pamant nu se lasa si, dupa cum se vede, ma vor tortura toata viata, cate zile voi mai avea. Nu e nici un sfarsit, n-au nici un capat la ce imi fac. Cu ce drept isi permit sa ma tortureze vreme de o viata intreaga? Unde e permis in Constitutie, conform caror legi fac astfel? Drepturile mele nu conteaza, viata mea nu conteaza? Avem drepturi fundamentale, traim timpuri si idei moderne dar cand vine vorba de mine le dam convenabil la o parte, ne comportam ca niste primitivi infantili care nu cunosc lege, ci superstitii, prejudecati si care fac ce vor cata vreme au arma si puterea in mana.

-1 (1 vot)
Modifică Setările