De la Kosovo la Polul Nord, în competiţie la Sarajevo

Deschiderea Sarajevo Film Festival 2018 FOTO Obala Art Centar

După prezentarea tuturor celor zece lungmetraje din sud-estul Europei selecţionate în competiţia principală a celui de-al 24-lea Festival de Film de la Sarajevo (SFF), astăzi (joi, 16 august 2018) vor fi anunţaţi câştigătorii actualei ediţii.

Cel mai inovator şi, totodată, cel mai tulburător film al competiţiei „mari” (care, trebuie spus, a inclus în 2018 cu trei titluri mai multe decât la ediţiile precedente) a fost primul lungmetraj de ficţiune al cineastului sârb Ognjen Glavonić, „Încărcătura” („The Load” / „Teret”). Filmul, o coproducţie Serbia-Franţa-Croaţia-Iran-Qatar, a avut premiera mondială în cadrul secţiunii paralele canneze „Quinzaine des Réalisateurs”, fiind prezentat la Sarajevo în premieră regională. Regizorul-scenarist se impusese anterior ca cineast documentarist, iar cel mai recent lungmetraj documentar al său, „Adâncime doi” („Depth Two” / „Dubina dva”), selecţionat şi în competiţia de gen de la SFF 2016, aborda acelaşi subiect ca „Încărcătura”. Un eveniment tragic al istoriei recente din fosta Iugoslavie, documentat cinematografic anterior, este acum ficţionalizat de autor, respectând în continuare datele istorice.

În 1999, în timp ce Serbia este bombardată de trupele ţărilor NATO, Vlada (interpretat excelent de Leon Lučev, unul dintre cei mai valoroşi actori de azi din spaţiul sârbo-croat), un bărbat cvadragenar, care şi-a pierdut recent atât slujba, după închiderea fabricii sale, cât şi tatăl, veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, acceptă să facă transporturi cu camionul pe ruta Kosovo-Belgrad. Ceea ce transportă el, fără a i se permite popasuri, asta Vlada ţine ascuns chiar şi faţă de soţie şi de fiul lor, Ivan. Acesta din urmă, interpretat chiar de fiul actorului principal, împrumută datele biografice ale lui Glavonić, care e originar din Panciova, oraşul lui Vlada, şi care în 1999 avea cam vârsta lui Ivan Lučev din timpul producţiei.

Scenariul este construit exemplar, revelarea naturii încărcăturii misterioase fiind admirabil gradată. Camera de filmat a Tatjanei Krstevski fie le urmăreşte de aproape pe personaje (atât de aproape, încât deseori nu ştim ce le atrage atenţia), părăsind abil protagonistul în favoarea unor figuri secundare sau episodice, fie le plasează în planuri-ansamblu având pe fundal cerul brăzdat de luminile bombardamentelor. Regizorul recurge însă şi la planuri-detaliu ce par inutile iniţial, dar care se dovedesc semnificative în final (de pildă, o acadea aruncată pe caldarâm, după ce fusese dezlipită de pe blana unui maidanez). Reconstituirea minuţioasă a atmosferei epocii este mai mult decât convingătoare. „Încărcătura” lui Glavonić ar putea deveni pentru filmele despre Războiul din Kosovo ceea ce a însemnat „Fiul lui Saul” pentru filmele despre Holocaust. De văzut!

Următorul film prezentat, de această dată în premieră mondială, în cadrul competiţiei SFF-ului a fost turcescul „Hoţii de porumbei” („The Pigeon Thieves” / „Güvercin Hırsızları”), debutul lui Osman Nail Doğan, regizor care semnează şi scenariul (inspirat de experienţe personale), alături de fratele său, Samet. „Hoţii” fraţilor Doğan (care au intenţionat probabil să-i omagieze pe clasicii „Hoţi de biciclete” ai lui De Sica şi Zavattini, mai ales că al doilea erou e apropiat ca vârstă de fiul păgubaşului din capodopera neorealismului italian) trăiesc într-un sat din Anatolia, unde porumbeii de soi sunt la mare căutare.

Mahmut e un adolescent căruia abia i-a mijit mustaţa. Deşi bunicul său îl bate la cap să nu mai trândăvească şi să-şi găsească o slujbă, băiatul îşi pierde vremea cu hulubii şi cu prietenii săi. Cu aceştia, Mahumut tot despre păsări vorbeşte şi, din când în când, mai dă iama prin porumbarele vecinilor. Protagonistul e precum titirezul de lemn pe care îl vedem rotindu-se fără ţintă într-un plan-detaliu metaforic. Însă Mahmut îşi găseşte ţinta atunci când, prin intermediul unei porumbiţe, îl cunoaşte pe Ismail, un puşti de opt ani, care curăţă pantofi şi, cu banii strânşi astfel, cumpără câte cărămizi poate pentru a construi o casă. Atunci când află că tatăl lui Ismail şi-a abandonat soţia şi fiul, Mahmut decide să îl ajute cum poate, chiar îndepărtându-se de gaşca sa, pentru a-l ajuta pe noul său prieten.

„Hoţii de porumbei” este un film curat şi simplu despre inocenţă, generozitate şi prietenie, emoţionant fără a fi original, care reprezintă credibil viaţa dintr-un sat turcesc cum sunt cele din filmele lui Ceylan (cineast omagiat anul acesta la SFF şi distins cu un premiu „Inima oraşului Sarajevo” onorific), beneficiind de doi juni actori bine aleşi şi de imaginile lirice ale operatorului Mehmet Başbaran.

Penultimul film din competiţia de anul acesta a fost coproducţia Georgia-Suedia „Orizont” („Horizon” / „Horizonti”), al doilea lungmetraj de ficţiune al cineastei gruzine Tinatin Kajrishvili, lansat pe plan mondial în secţiunea „Panorama” a Berlinalei (alături de „Lemonade” al Ioanei Uricaru, concurentul său de la Sarajevo). Dacă anul trecut filmul câştigător la SFF, de asemenea georgian, avea în prim-plan o femeie de 50 de ani care îşi părăseşte familia, de această dată protagonist este un bărbat de vreo 40 de ani, Georgi (interpretat reţinut de Giorgi Bochorishvili), lăsat de soţia sa, cu care are doi copii, pentru un altul.

Regizoarea – care a colaborat la scenariu, ca şi în cazul debutului ei, cu David „Dato” Chubinishvili – îşi începe filmul cu criza sentimentală a lui Georgi şi, în timp ce planul narativ principal se dezvoltă, inserează câteva flashbackuri, în special pentru a explica relaţiile protagonistului cu soţia sa, Ana (Ia Sukhitashvili). Georgi este designer interior (profesia i-o aflăm, după două treimi din film, din ultimul flashback, introdus parcă doar cu acest unic scop) şi, în Tbilisi, evoluează într-un mediu intelectual (soţia lucrează într-o galerie de artă, mama sa este traducătoare, are un prieten sculptor etc.). Atunci când se simte abandonat de Ana, Georgi decide să plece departe de metropolă, pe o insulă aridă, între lac şi mare, unde mai trăiesc, rupţi de lume, doar patru oameni. Protagonistul pretinde că vrea să-şi limpezească mintea, pentru a-şi relua viaţa. De fapt, el speră până în ultima clipă că Ana îşi va părăsi amantul şi va reveni la el, iar familia lor va fi din nou fericită. Între timp, Georgi meditează, pescuieşte, vânează şi se apropie de tovarăşii săi de pe insulă, fiecare cu bizareriile şi secretele sale.

În pofida naraţiunii discontinue, „Orizont” este o dramă destul de convenţională despre însingurare, care mizează pe studiile de caracter şi pe ritmul contemplativ (bine servit de imaginea cu tentă pală a lui Irakli Akhalkaţi), dar care nu surprinde nici atunci când se strofocă.

Un alt film cu premiera mondială la Festivalul de la Berlin (în selecţia oficială, dar în afara competiţiei) şi cu premiera regională la Sarajevo, la fel ca „Orizont”, a fost ultimul titlu din competiţia principală de anul acesta, (mult mai) remarcabilul „Ága” (Bulgaria-Germania-Franţa), al doilea lungmetraj scris (acum împreună cu Simeon Ventislavov, care lucrase cu Stefan Komandarev la „Direcţii”, film selecţionat anul trecut la Sarajevo) şi regizat de cineastul bulgar Milko Lazarov. Gândit iniţial pentru Bulgaria, story-ul a putut fi apoi mutat de realizatori, graţie semnificaţiilor sale universale, în Iacutia (Siberia Orientală), în vecinătatea Oceanului Îngheţat. Lazarov mărturiseşte în interviuri că a ales Nordul ca o metaforă a îngheţului sentimentelor în contemporaneitate, familia analizată fiind privită ca ultima familie din lume.

Cu titlul de lucru „Nanook” (care este şi numele protagonistului şi care trimite, fără doar şi poate, la flahertianul „Nanuk”, titlu de referinţă al istoriei documentarului mondial), „Ága” putea fi, cel puţin în prima sa parte, şi un documentar etnografic despre eschimoşii din Iacutia. Nanook (Mihail Aprosimov) şi soţia sa, Sedna (Feodosia Ivanova), trăiesc izolaţi în iurta lor. În timp ce animalele sălbatice mor inexplicabil şi primăvara vine tot mai devreme în fiecare an, ei visează la renii de odinioară şi la vremurile fericite alături de fiica lor (cea care dă titlul final al filmului). Aceasta, în urma unei dispute cu tatăl său, a părăsit tundra îngheţată, fără a mai comunica cu familia decât sporadic, prin intermediul lui Chena, singurul intermediar între vârstnicul cuplu şi ceilalţi oameni. Atunci când află de la Chena că Ága lucrează în mina de diamante, Sedna, care îşi simte sfârşitul aproape, încearcă să îşi convingă tovarăşul de viaţă să plece după fiica rătăcitoare, pentru ca familia să fie din nou unită şi fericită.

Superb filmată de Kaloian Bohzilov (colaboratorul lui Lazarov şi la debut), care a profitat la maximum de magnificele peisaje polare, „Ága” este o dramă memorabilă. Rarele dialoguri şi, mai ales, monologuri ale personajelor desăvârşesc o naraţiune arhetipală, cu accente de realism magic (aparentele viziuni cu reni ale lui Nanook vs. renul apărut din senin în drumul camionului ce transportă lemne, visul Sednei, reluat cu mici modificări de soţul ei, povestea şoferului despre întâlnirea sa cu diavolul etc.). I s-ar putea reproşa cineastului bulgar că a abuzat de muzica lui Mahler, în loc să lase doar actorii, extraordinari de expresivi, şi imaginile grandioase să transmită emoţia nestăvilită a filmului. Oricum, „Ága” rămâne o experienţă cinematografică impresionantă.

Concurenţa este puternică, aşa că toţi participanţii la SFF 2018 aşteaptă cu nerăbdare palmaresul competiţiei principale. Acesta este decis de un juriu prezidat de reputatul cineast iranian Asghar Farhadi, din care mai fac parte actriţa croată Judita Franković Brdar, selecţionerul britanic Mike Goodridge (director artistic, International Film Festival & Awards Macao), fotografa franceză Brigitte Lacombe şi cineasta gruzină Ana Uruhadze (marea câştigătoare de anul trecut).