De la margine la centru sau ce mai face Şcoala de la Cluj?

Pentru că viitorul este acum incert, trecutul poate fi evocat în sens consolator sau poate fi motivul unor reflecţii ale momentului.

Vă propun, deci, o revenire la un fapt trecut sub tăcere de mediile româneşti în cursul Sezonului România-Franţa. Este vorba despre publicarea la începutul anului 2019 în prestigioasa revistă franceză artpress a unui dosar despre arta contemporană din România cu articole semnate de Magda Cârneci, Daria Ghiu, Jörg Scheller şi subsemnatul. A fost parte dintr-un proiect în care articole dedicate artei contemporane din România, respectiv Franţa au fost publicate de revistele artpress şi Arta dar a cărui finanţare din resurse publice, care însemna realizarea unui supliment artpress integral dedicat artei din România, a fost refuzată de organizatorii Sezonului.

Faptul că în ciuda acestui lucru cele două publicaţii au decis să meargă mai departe şi să publice dosarele dedicate nu a fost remarcat nici de autorităţi, nici de media românească, atentă, de altfel, să consemneze orice mică semnalare, chiar şi în gazete franţuzeşti de provincie, a ceea ce s-a întâmplat în Sezon.

O explicaţie poate fi conţinutul editorialului semnat de directoarea publicaţiei, Catherine Millet, deloc măgulitor cu privire, spre exemplu, la dispersarea lucrărilor româneşti în cuprinsul colecţiei permanente de la Centrul Pompidou, fără o semnalare corespunzătoare. Apoi chiar realizarea acestui proiect, dus la capăt doar cu mijloacele proprii ale publicaţiilor respective, fără „binecuvîntarea” organizatorilor şi fără includerea vreunei referinţe a acestora la el sau invitarea artpress la ceremoniile aferente.

Pentru că artpress nu mai este distribuită în România de mulţi ani şi circulaţia acelui număr a fost foarte redusă la noi, vă invit să citiţi versiunea românească a articolului meu, scris pe o temă propusă de artpress.

De la margine la centru sau ce mai face Şcoala de la Cluj?

Ascensiunea

Sub titlul „Şcoala de la Cluj”, în numărul din martie 2010 al revistei Art Press era publicat un articol care semnala apariţia unui nou centru al artei contemporane în România, la Cluj-Napoca, în contextul în care arta românească era pînă atunci cunoscută doar prin artiştii expatriaţi sau cei din capitala ţării, Bucureşti. Marie Maertens, autoarea articolului, identifica în interesul pentru istorie, memorie şi relectura avangardelor specificul unei grupări de tineri artişti activă în incinta unei fabrici de pensule dezafectată, aflată la periferia oraşului. Sintagma „Şcoala de la Cluj” lansată cu această ocazie, a fost preluată in extenso de o parte a comunităţii clujene ca marcă locală a performanţei artistice deşi artiştii nominalizaţi în articol (Victor Man, Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Marius Bercea) nu s-au pronunţat sau s-au exprimat cu rezerve faţă de această formulă unificatoare.

Deschisă ca spaţiu pentru ateliere şi galerii de artă spre finalul anului 2009 Fabrica de Pensule a reunit sub forma unei federaţii artişti plastici, galerii dar şi asociaţii din zona artelor performative fiind pentru prima dată cînd în România un spaţiu industrial era convertit la o funcţie culturală. Acesta a căpătat vizibilitate internaţională mai ales datorită galeriei Plan B, stabilită aici, unde cu excepţia lui Marius Bercea s-au regăsit toţi artişti menţionaţi mai sus. Notorietatea galeriei s-a datorat în special unuia dintre fondatorii ei, pictorul Adrian Ghenie, a cărui cotă pe piaţa internaţională a ajuns în scurt timp la cifre ameţitoare. 

Deşi în media nu s-au făcut explicit referiri la o stilistică specifică Şcolii de la Cluj ci mai degrabă la rolul de catalizator al Fabricii de pensule ca platformă de expresie artistică, referinţele la acest oraş ca pol artistic al artei contemporane universale au devenit recurente.

Spre exemplu, expoziţia „Six lines of flight” organizată în anul 2012 la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco, a inclus Clujul şi Fabrica de Pensule ca loc al emergenţei artei contemporane, alături de Beirut, Cali, HoChi Min, San Francisco şi Tangier iar artiştii selectaţi au fost Adrian Ghenie, Victor Man şi Ciprian Mureşan. Un vîrf al notorietăţii Clujului ca oraş al excelenţei în arta contemporană s-a înregistrat în anul 2013 prin publicarea lucrării „Art Cities of the Future: 21st-Century Avant-Gardes” la editura Phaidon. Cu un titlu care a alimentat orgoliile locale, cartea enumera şi Clujul cu artiştii Fabricii de Pensule între cele 12 oraşe ale lumii care meritau vizitate pentru calitatea de loc al avangardei artei în secolul 21. Simplul fapt de a fi artist la Cluj a căpătat o aură de prestigiu nemaipomenită şi mulţi dintre ei, printre care Mircea Suciu, Radu Comşa, Cristian Rusu, Dan Beudean, Veres Szobolcs, Oana Fărcaş, Sergiu Toma, Mihuţ Boşcu Kafkin, şi enumerarea poate continua, au cunoscut un parcurs internaţional important.

Mediile artistice dar şi cele politice din România asistau cu uimire la această evoluţie galopantă realizată doar cu resursele modeste ale unui grup de artişti şi prin urmare stipendii publice consistente au început să fie direcţionate pentru proiectele acestora. O serie de expoziţii care prezentau lucrările artiştilor clujeni în spaţii de expunere prestigioase din Europa şi Statele Unite au culminat cu includerea unor lucrări de Victor Man în pavilionul central al Bienalei de la Veneţia din anul 2015 şi, în acelaşi pavilion, lucrările lui Ciprian Mureşan la ediţia din anul 2017. Omologarea naţională a succesului „Şcolii de la Cluj” s-a făcut, putem spune, prin decizia Ministerului Culturii ca Adrian Ghenie să reprezinte România la Bienala de la Veneţia din anul 2015.

Schisma

Acestei culmi a succesului i-au urmat în anul următor cîteva evenimente care au afectat imaginea „personajelor colective” Fabrica de Pensule şi Şcoala de la Cluj. Astfel, chiar la începutul anului 2016, invocînd practici neloiale, un grup de galerişti şi artişti s-au desprins din organizaţia iniţială şi au format o altă federaţie. Galeriile Baril, Bazis, Camera, Sabot şi Spaţiul Intact au părăsind după o vreme sediul comun şi au fondat un nou spaţiu cultural cu numele „Centrul de interes” într-o altă clădire industrială abandonată, de data aceasta în zona centrală a oraşului. În toamna aceluiaşi an candidatura Clujului la titlul de capitală culturală europeană, care conţinea între primele fraze referiri la prestigiul Şcolii de artă de la Cluj, a fost respinsă în favoarea oraşului Timişoara. Marcat de ruptura care a avut loc Şerban Savu vorbea într-un interviu despre echilibrul fragil al „fabricii” în ciuda aparentelor relaţii de prietenie ale oamenilor de acolo. Cu sau fără legătură cu cele întîmplate, expoziţia lui Şerban „Ziua tuturor sfinţilor” deschisă în vara anului trecut în mica galerie „White cuib” din centrul Clujului aducea o schimbare de registru vizual. Lucrările „Sfîntul Francisc” sau „Îngerul muncii” introduceau nu numai prin titlu o dimensiune spirituală, într-o pictură a cărei caracteristică era pînă atunci expresia banalităţii cotidianului.

Plan B

Galeria Plan B a rămas în sediul iniţial dar doi artişti importanţi, Şerban Savu şi Ciprian Mureşan, care aveau spaţii de lucru în „Fabrică”, şi-au mutat atelierele în zona centrală a oraşului. Cu un program mult mai dinamic la Berlin (unde a deschis un spaţiu încă din 2008) decît la Cluj, Plan B a inaugurat în 17 noiembrie 2017 la sediul din Potsdammer strasse expoziţia lui Adrian Ghenie cu titlul „Nightscape” urmată o zi mai tîrziu de vernisajul expoziţiei „The graces” a aceluiaşi artist la galeria vecină, Judin. Dacă singura „personală” Adrian Ghenie a fost deschisă la Cluj în anul 2006, cînd stilul artistului abia prindea contur, această dublă apariţie publică a semnificat consolidarea unei noi direcţii stilistice vizibilă deja în expoziţia sa de la Bienala de la Veneţia şi în expoziţiile de la alte galerii care îl reprezintă acum, Pace şi Tadeus Ropac. Titlul textului din pliantul expoziţiei „Nightscape” este elocvent pentru vizibila schimbare: „Amintirea lucrurilor trecute”. Într-adevăr, din punct de vedere stilistic perioada lucrărilor „Mormîntul lui Stalin” sau „Colecţionarul” a rămas doar o amintire. Referinţele la trecutul recent şi memorie, desemnate ca specifice Şcolii de la Cluj în articolul Mariei Maertens, privesc o perioadă depăşită, a cărei rezonanţă mai apare doar în titluri ca „Berghof” sau ”Alpine retreat”, cu referire la locurile frecventate de Hitler. Tipul de pictură figurativă, cu reprezentări realiste preponderente, a fost înlocuit cu o pictură în care detaliul a dispărut în favoarea unor tuşe largi, păstoase, nu mai puţin expresie a virtuozităţii artistului dar cu caracter aproape abstract. De altfel, artistul s-a explicat într-un interviu apărut în revista bucureşteană Dilema veche: „Momentul în care o pictură se apropie de figurativ […] este exact momentul cînd pictura devine neinteresantă.Ca atare, eu nu m-am concentrat prea mult pe pictura figurativă a secolului XX, ci pe pictura abstractă a secolului XX. Am încercat să fac un figurativ, dar cu cărămizile picturii abstracte.” 

Relaţia cu istoria recentă, specifică o vreme artiştilor reprezentaţi de galeria Plan B, a trecut de curînd de partea cealaltă a ecuaţiei, cea a făptuitorilor ei problematici. În anul 2018, la Art Basel, Plan B şi-a întîmpinat vizitatorii cu lucrările unui artist bucureştean, Ion Bitzan (1928-1997), căruia în perioada septembrie-noiembrie a aceluiaşi an i-a organizat o expoziţie la sediul din Berlin. Dacă lucrările iniţiale ale lui Adrian Ghenie şi Ciprian Mureşan chestionau critic societăţile opresive, primul aducînd în avanscenă figurile lui Göring, Hitler sau Stalin, artistul Ion Bitzan ar putea fi alăturat chiar el galeriei de personaje care reprezintă simboluri ale unor regimuri totalitare. Deşi textele aferente expoziţiilor despre care vorbeam ocultează complet acest aspect, Bitzan a fost cel mai cunoscut portretist al cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cu toate că lucrările selectate pentru citatele expoziţii provin dintr-o perioadă abstractă, anterioară, focalizarea necritică asupra unui artist complice la cimentarea cultului personalităţii ceauşist demonstrează că istoria recentă continuă să producă efecte surprinzătoare în stricta contemporaneitate.