De ce a uitat România de Mîndru Katz, unul dintre cei mai buni pianişti din perioada comunistă

Mîndru Katz, un „legendar pianist“, cum a fost numit în anii ’50, în perioada sa de maxim succes la public şi la critica muzicală, este un personaj anonim pentru publicul actual din România. De vină a fost regimul comunist, care nu doar că nu i-a recunoscut meritele muzicianului apreciat inclusiv de Yehudi Menuhin, ba chiar l-a şters din istoria muzicii autohtone a vremii.

* Articol semnat de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu - violonistă, cercetătoare la CNSAS

Condamnarea lui Mîndru Katz, unul dintre marii pianişti din perioada comunistă, de către regimul dictatorial din România după fuga pianistului în Anglia a făcut imposibilă orice legătură cu ţara sa, unde nu a mai putut reveni niciodată. Numele său nu a mai fost rostit în spaţiul public, iar înregistrările pe care le-a făcut în ţară nu au mai fost difuzate la radio. Pentru generaţiile care nu au apucat să-l audă cântând, Mândru Katz nu a existat.

Astfel, muzica românească a pierdut un mare pianist. Mândru Katz, odată eliberat de constrângeri şi piedici, a făcut o carieră internaţională de anvergură.

Din datele biografice care ne sunt accesibile aflăm că Mîndru Katz, în afara intensei activităţi concertistice, a fost, până la sfârşitul prematur al vieţii lui, profesor de pian la Rubin Academy of Music din Tel-Aviv. Printre elevii săi, s-au aflat Jeremy Menuhin, fiul violonistului Yehudi Menuhin, şi pianistul israelo-american Mordecai Shehori. Shehori, care rămâne cel mai împătimit admirator al lui Mîndru Katz, a depus o muncă uriaşă de recuperare a imaginii sonore a pianistului. Shehori vorbeşte în interviurile sale, unele publicate în România, despre muzicianul, pianistul, profesorul, care l-a influenţat în mod covârşitor. Dar, cu aceeaşi admiraţie, şi despre omul Mîndru Katz, sincer, deschis să împărtăşească ceea ce ştia, muncitor, şi care a trăit pentru muzică. 

Cu şase decenii în urmă, românul Mîndru Katz (3 iunie 1925 - 30 ianuarie 1978) era considerat unul dintre marii pianişti ai vremii. Prestigioasa revistă „Gramophone“ folosea superlative în caracterizarea interpretărilor sale. CD-urile cu înregistrările „legendarului pianist“ – cum a fost numit – disponibile în colecţia „Cembal d’amour“, îngrijită de discipolul său Mordecai Shehori, sunt şi astăzi apreciate de cunoscători

În România, ţara în care s-a născut, şi-a făcut studiile şi şi-a început cariera, doar publicul meloman din vremea sa îşi mai aminteşte de cel care a debutat ca solist al Filarmonicii din Bucureşti la numai 22 de ani. George Enescu îl remarcase la 6 ani şi recomandase să fie admis cât mai repede la Academia Regală de Muzică şi să studieze pianul cu Florica Musicescu. A absolvit Academia cu „Magna cum laude“ după ce, în timpul războiului, în baza legilor rasiale, fusese obligat să frecventeze Şcoala de muzică particulară pentru evrei.

Oficial, scurtele note biografice consemnează, în afara datelor legate de studiile sale şi de carieră, doar faptul că Mîndru (Mandy) Katz, pianist născut la Bucureşti în 1925, „a rămas în Anglia  şi, la scurtă vreme, a emigrat în Israel în 1959“.

Documente existente în România, păstrate în nu mai puţin de trei categorii de dosare instrumentate de Securitate şi aflate în Arhiva CNSAS, conţin date necunoscute privind plecarea lui Mîndru Katz din România şi circumstanţele în care s-a produs.

„O problemă de conştiinţă“

Conform documentelor din „dosarul de urmărire pe ţară“ (Dosar Informativ nr. 400687), la sfârşitul lunii mai 1959, Mîndru  Katz, care concertase la Londra, „a refuzat să se întoarcă în ţară cerând azil politic acolo“. A informat în scris Legaţia R.P. Română, Ministerul Culturii de la Bucureşti şi Oficiul de turnee şi spectacole artistice (OSTA), care îi organizase turneul, despre decizia luată. Motivul invocat de Mîndru Katz, care a generat „o grea problemă de conştiinţă“, este dragostea puternică pentru o tânără care, „din păcate, a refuzat“ să-l urmeze în România.

Mîndru  Katz nu se plânge autorităţilor de regimul politic sau de existenţa lui în ţară. Menţionează că se va „strădui din toate puterile“ să evite ca hotărârea lui să fie subiect de publicitate, „sau în orice caz ca aceasta să nu apară injurioasă la adresa R.P.R. sau să-i ştirbească prestigiul politic“.

Dar atrage atenţia autorităţilor că trebuie să aibă în vedere faptul că „munca artistică intensă“ pe care a depus-o pentru a ajunge la recunoaşterea sa naţională şi internaţională „ca reprezentant şi în numele artei interpretative din R.P.R.“ trebuie privită ca semn al gratitudinii „pentru sprijinul acordat“ dezvoltării aptitudinilor sale muzicale. Iar „răspândirea muzicii româneşti“ a fost şi va fi în continuare pentru el „un scop artistic şi o onoare“. Şi subliniază cu subtilă ironie: „Sper să fiu înţeles şi să nu mi se atribuie calificative injurioase, sau să se răstălmăcească atitudinea mea în mod răuvoitor: acest lucru nu l-ar putea face decât un duşman al libertăţii şi al regimului democrat-popular“.

„Nu îndrăznesc să mă gândesc cum şi când şi dacă ne vom revedea“

Tot printr-o scrisoare, datată 28 mai 1959, pianistul îşi anunţă părinţii de „grava hotărâre“ pe care a luat-o, motivată de intensitatea „acestui sentiment nou, puternic şi mai preţios decât orice“ care l-a determinat să renunţe la „o viaţă tihnită, sigură şi îmbelşugată, la onoruri şi preţuirea prietenilor, la toţi care m-au ajutat particular şi oficial“. Şi adaugă: „poate dacă soarta m-ar fi ajutat să nu refuze să vină cu mine în România – aţi fi putut fi şi voi mulţumiţi şi să luaţi parte la fericirea noastră“. Este mişcător că nu uită să amintească în scrisoarea sa de mult iubita lui profesoară de pian, Florica Musicescu, „acel om minunat şi pedagogă ne mai întâlnită, căreia-i datorez mai mult decât oricui pe lume“.

Mîndru Katz este conştient că decizia sa le va crea mari probleme părinţilor („ştiu ce lovitură înseamnă asta pentru voi“), de asemenea, că autorităţile îi vor şicana familia cu anchete şi, mai grav, vor face tot ce le va sta în putere, legal şi ilegal, pentru a-i împiedica să-l revadă: „Nu îndrăznesc în acest moment să mă gândesc cum, şi când şi dacă ne vom revedea. Să sperăm“.  

Dintr-o notă informativă redactată de locotenentul de Securitate Cernat Gheorghe, înainte ca Mîndru Katz să anunţe oficial că nu se mai întoarce în ţară, aflăm că pianistul se plânsese unei persoane apropiate că, înaintea unui turneu, a primit paşaportul şi viza de ieşire din ţară „cu 20 de minute înainte de decolarea avionului“.

Din aceeaşi notă reiese că pianistul era profund nemulţumit de condiţiile care i se ofereau în turneele din străinătate. O copie a contractului încheiat de Mîndru Katz cu OSTA cu ocazia turneului său din 1958 menţionează printre condiţii: obligaţia artistului de a plăti anticipat taxele de obţinere a vizelor, costul biletelor de avion, „întreţinerea“ sa pe perioada turneului, cota de impresariat de „15% din valoarea onorariilor globale brute încasate pentru concerte/înregistrări/transmisiuni radiodifuzate/transmisii televizate etc.“.

În finalul notei sale, lt. Cernat concluzionează că Mîndru Katz „poate s-ar gândi că, profitând de faptul că ar fi în străinătate, cu ocazia vreunui turneu, să nu se mai reîntoarcă în ţară şi că dacă nu o face este numai de teama consecinţelor pe care le-ar avea de suportat părinţii săi, pentru care afirmă că nutreşte sentimente deosebit de calde“.

Sub supravegherea legaţiei de la Londra

Într-un raport „confidenţial“ din 25 aprilie 1957, adresat Locţiitorului ministrului de Externe de la Bucureşti, T. Rudenco, semnat de Ministrul R.P.R. la Londra, N. Korcinschi, sunt menţionate şi alte nemulţumiri pe care Mîndru Katz le-a exprimat în legătură cu primul său turneu în Anglia. Ele privesc interdicţia impusă de legaţia de la Londra de a avea contacte cu impresari sau personalităţi din lumea culturală: „«Teoria» pe care a enunţat-o tov. Katz, (…) este că trebuie să-l lăsăm pe dânsul «să dezvolte legături fără intervenţia şi fără prezenţa legaţiei», căci legaţia poate numai să împiedice dezvoltarea legăturilor. Încercarea noastră de a-l convinge pe tov. Katz că însăşi prezenţa sa la Londra dezminte cele afirmate de el şi că recitalul său la legaţie a fost cea mai bună dovadă că reprezentanţi de seamă ai vieţii muzicale engleze – cu vederi politice diferite – întreţin legături cu legaţia şi că în consecinţă să nu caute a stabili legături cu oameni care nu vor să audă de legaţie, căci nu avem nevoie de legături cu asemenea persoane – aceste încercări ale noastre au fost respinse de tov. Katz“.

Persoana vizată direct de raportul secret este jurnalistul Miron Grindea, stabilit în Anglia la sfârşitul anilor ’30, care avea numeroase contacte în lumea culturală britanică. Raportul ministrului român precizează: „N-am reuşit să aflăm cum a luat Grindea contact cu tov. Katz şi de unde a ştiut numele hotelului în care a locuit, fapt este că înainte de a pleca în Islanda, tov. Katz a fost vizitat de Grindea la hotel şi a fost invitat de acesta la el acasă. După întoarcerea din Islanda, noi am căutat pe cât posibil să-i facem diverse programe lui tov. Katz ca să-l îndepărtăm de Grindea, lucru ce a reuşit doar parţial deoarece tov. Katz a găsit uneori pretexte mai mult sau mai puţin plauzibile pentru a refuza invitaţia noastră, acceptând însă invitaţiile lui Grindea. (....). Remarcăm aici că în metoda folosită de Grindea faţă de tov. Katz au revenit elemente pe care le-a folosit şi faţă de Silvestri“.

„Incidentul“ cu scrisorile

Nu doar relatarea nemulţumirilor exprimate de Mîndru Katz într-un document trimis Ministerului de Externe a determinat îngreunarea obţinerii vizelor de ieşire din ţară. Mai multe documente ale Securităţii semnalează şi un alt aşa-zis „incident“, considerat şi el o încălcare a regulilor. Un extras dintr-o notă semnată de agentul „David“ menţionează: „Pianistul Mîndru Katz când a fost la Paris ultima dată a luat şi scrisori de la diferite persoane din ţară, pentru a le duce la cunoscuţii lor din Franţa şi Anglia. Mîndru Katz  a reuşit să ducă scrisorile în Franţa, însă nu a reuşit să ducă şi corespondenţa pentru Anglia pentru că la deplasarea acestuia de la Paris la Londra, transportul bagajelor personale s-a făcut prin grija reprezentanţei româneşti de la Paris. La sosirea bagajelor la Londra, Mîndru Katz a constatat că are toate bagajele sosite, mai puţin plicurile primite din ţară. Unii din cei care au dat scrisori prin Mîndru Katz se tem în prezent că vor face obiectul unor măsuri din partea organelor de stat“.

Când a descoperit că bagajul lui fusese „controlat“ şi scrisorile pe care trebuia să le dea cunoscuţilor au dispărut, Mîndru Katz şi-a dat seama că intrase în vizorul Securităţii. Dar afirmarea sa în elita internaţională a pianiştilor încă de la primele sale apariţii pe scena Sălii Gaveau, la Paris, şi alături de Orchestra Filarmonicii din Londra, a generat comentarii elogioase la adresa şcolii muzicale româneşti. Iar păstrarea acestei imagini trebuie să fi cântărit în argumentele cu care Ministerul Învăţământului şi Culturii a convins Direcţia pentru Controlul Străinilor şi Paşapoarte să treacă peste opinia negativă a Direcţiei a-III-a a Securităţii şi să-l lase pe Mîndru Katz să plece în străinătate şi în anul următor.  

Un nou triumf la Londra

Astfel, Mîndru Katz a plecat în turneu în Anglia şi în 1958, de data aceasta având un comportament extrem de prudent. De altfel, neavând bani să închirieze o sală cu pian în care să poată studia, a fost obligat să repete zilnic câteva ore pe pianul din sediul Legaţiei României. În raportul său către Ministerul de Externe de la Bucureşti, noul ministru al României la Londra, P. Bălăceanu, consemnează: „Fără a putea afirma categoric că de data aceasta KATZ n-a avut legături cu persoane care au plecat din ţara noastră, totuşi noi n-am observat să fi avut asemenea legături“.

Acelaşi diplomat scrie pe larg despre turneul din 1958. Despre concertul susţinut cu London Philharmonic Orchestra sunt relatate următoarele: „Pianistul român a obţinut un succes răsunător fiind rechemat de publicul care a umplut sala de concert. Presa londoneză a fost unanimă în aprecierile ei elogioase la adresa pianistului român, exprimând speranţa că el va apărea cât mai des la Londra (...). În continuare Katz a făcut o înregistrare pe bandă pentru un recital pe care BBC urmează să-l radiodifuzeze la o dată ce nu s-a fixat încă, iar la 20 noiembrie, a dat un scurt recital la Televiziunea BBC, interpretând «Toccata» de Haciaturian“. Ministrul Bălăceanu concluzionează: „Suntem de părere că Mîndru Katz a avut o comportare corespunzătoare din toate punctele de vedere  iar succesul frumos pe care l-a obţinut a contribuit la creşterea prestigiului ţării noastre, a culturii româneşti în Anglia“. 

Securitatea: „Propunem recrutarea lui Mândru Katz ca agent“

Pentru Mîndru Katz, succesul obţinut cu London Philharmonic Orchestra a fost începutul unei mari cariere internaţionale. Confruntaţi cu o asemenea evoluţie, Ministerul Culturii de la Bucureşti şi OSTA au trebuit să aprobe ca pianistul să semneze noi contracte pentru concerte şi imprimări, inclusiv un contract de reprezentare în exclusivitate în Marea Britanie cu impresarul Wilfrid Van Wick, pentru următorii trei ani.

Securitatea, pentru care Mîndru Katz era o persoană „suspectă“, era pusă în faţa unei situaţii fără precedent: o personalitate ale cărei apariţii la Paris şi Londra fuseseră atât de elogiate nu mai putea fi împiedicată, prin metodele binecunoscute, să plece să-şi onoreze contractele. Iar neacordarea vizei de ieşire din ţară, modalitatea prin care Securitatea făcea imposibile călătoriile, ar fi putut să ajungă în atenţia presei internaţionale.

Nu în ultimul rând, Securitatea trebuia să ţină cont şi de faptul că Mîndru Katz, pus în faţa interdicţiei de a pleca în străinătate, ar fi putut să ceară oficial, dată fiind originea sa evreiască, să emigreze în Israel. Deci trebuia gândită o nouă strategie. Iar conducerea Direcţiei a doua a Securităţii, răspunzătoare de elaborarea ei, alcătuieşte un plan pe care îl argumentează astfel: „În ţară, Mîndru Katz este apreciat ca un artist de valoare şi ne poate da informaţii preţioase despre elementele suspecte din rândul artiştilor, muzicieni, compozitori, artişti de teatru etc.“ Şi, date fiind „deplasările frecvente ce le face în străinătate, poate fi de un real folos pentru organele noastre şi propunem recrutarea sa ca agent“.

Interogat timp de trei ore

Un raport din ianuarie 1959, redactat de căpitanul de Securitate Rusalim Tîrziu, relatează cum a încercat Direcţia a doua a Securităţii să-şi pună planul insidios în aplicare: în dimineaţa zilei de 15 ianuarie 1959, „la orele 9 s-a prezentat la domiciliul lui Mîndru Katz cpt. Niculescu care l-a invitat la Direcţia Vize şi Paşapoarte pentru unele «lămuriri»; aceasta deoarece el locuieşte împreună cu părinţii care erau de faţă. La sosire, deoarece de la început a replicat că a fost adus în alt loc şi nu unde fusese initial invitat, i-am explicat că s-a procedat in felul acesta pentru a nu da prilej să se creeze o atmosferă de îngrijorare în familie. S-a declarat mulţumit că am întrebuinţat acest procedeu, deoarece dacă se spunea direct că va merge la Ministerul de Interne, într-adevăr se putea creia o asemenea atmosferă“.

După o discuţie banală pe tema sănătăţii – „el este în prezent bolnav şi chiar era programat să meargă la spital pentru unele analize“ – timp de trei ore, Mîndru Katz a fost întrebat despre persoanele pe care le-a întâlnit în străinătate şi despre discuţiile pe care le-a avut cu acestea. A declarat că în 1957, i-a întâlnit, printre alţii, pe Eduard Lindenberg, fostul său profesor de dirijat de la Şcoala de muzică pentru evrei, şi pe compozitorul Marius Constant, fost coleg la Conservatorul din Bucureşti. „Cele mai apropiate legături le-a avut cu MARIUS CONSTANT la care a şi locuit o săptămână deoarece îşi terminase banii şi nu mai avea cu ce să plătească camera la hotel. (...) Discuţiile cu aceştia în general s-au axat pe teme de artă muzicală, fiecare evitând a aborda  probleme de ordin politic“.

„A ascuns fapte legate de deplasări“

Mîndru Katz menţionează, de asemenea, că în casa lui Marius Constant l-a întâlnit „pe un anume Mihăilescu“ în anturajul căruia „le-a văzut şi pe fiicele lui Mihail Sadoveanu care se aflau atunci la Paris“. Ofiţerul care a consemnat discuţia cu Mîndru Katz menţionează că acesta a susţinut „că la nici una dintre persoanele de mai sus nu a observat sub nici o formă o comportare suspectă“.

Este întrebat şi despre legăturile cu Miron Grindea, despre care Mîndru Katz a declarat că „l-a cunoscut în 1957 cu ocazia primului turneu ce l-a făcut în Anglia“, negând că, după ce a fost atenţionat „de tov. CORCINSKI“ că acesta este un „element periculos“ ar mai fi avut contacte cu el. (....). La întrebarea mea dacă a fost solicitat şi dacă a făcut vreun comision cu prilejul deplasărilor ce le-a făcut în Franţa şi Anglia, Mîndru Katz a răspuns categoric că nu a făcut niciun fel de comisioane pentru nimeni, evitând să-şi ia asemenea obligaţii atât din prudenţă, cât şi din comoditate. Mi-a spus că într-adevăr a fost solicitat de unele persoane în acest sens, dar că nu-şi mai aminteşte numele acestora deoarece sunt cunoscuţi ai părinţilor săi cu care el nu are legături personale“. 

Ofiţerul care a redactat raportul a consemnat în concluziile sale că Mîndru Katz „a ascuns“ unele „fapte legate de deplasările ce le-a făcut în străinătate“, iar „despre legăturile sale din străinătate a făcut declaraţii destul de vagi (...) fiindu-i frică că ar putea suferi consecinţe“.

„Să i se facă toate formele ca oricărui trădător de patrie: condamnare, confiscarea averii etc.“

Decizia de confiscare a averii lui Mîndru Katz de către autorităţile comuniste

Frica era elementul pe care au mizat strategii Direcţiei a doua a Securităţii când au regizat ridicarea de acasă, aducerea lui Mîndru Katz la Ministerul de Interne şi direcţionarea discuţiei spre „legăturile“ pe care acesta le-a avut în turneele sale cu români plecaţi din ţară. Acesta era sentimentul care trebuia să anihileze orice fel de rezistenţă în faţa elementului-surpriză care avea să apară în finalul discuţiei: propunerea ca, „în interesul statului nostru, cât şi în interesul său personal, să sprijine organele Securităţii în anumite probleme“. Din cele consemnate în raport reiese că, pus în faţa acestei propuneri surprinzătoare, Mîndru Katz a reacţionat cu calm, în răspunsul său nu a cerut amănunte, nici măcar în legătură cu „interesul personal“ pe care l-ar putea avea, nu a făcut niciun fel de negociere, menţionând doar faptul că pentru „securitatea statului“, element neprecizat de interlocutorul său, trebuie făcut „tot ce se poate“.

Pianistul a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea

Raportul menţionează că Mîndru Katz a refuzat să semneze un angajament, iar ofiţerul de Securitate i-a propus o nouă întâlnire.

Conform unui referat marcat „strict secret“, această întâlnire nu a mai avut loc niciodată, pentru că, până la „4 aprilie 1959, cu ocazia plecării în turneu în Anglia“, Mîndru Katz a fost o lună  internat în spital, iar aproximativ două săptămâni a susţinut unele concerte in R.D. Germană. Referatul menţionează, de asemenea, că „nu a fost introdus în nici o problemă a muncii noastre“ şi „nu i s-a dat nici un fel de sarcină specială de îndeplinit pe linia noastră“.

Fuga lui Katz, eşecul Securităţii

Intenţia Securităţii de a-l racola pe Mîndru Katz, tot scenariul aducerii lui la Ministerul de Interne şi discuţia purtată0 au fost determinante în luarea hotărârii pianistului de a nu se mai întoarce în România. Şi-a dat seama, desigur, că va fi subiectul unui şantaj permanent din partea Securităţii, condiţionând aprobarea plecărilor sale din ţară pentru onorarea concertelor de furnizarea de informaţii.

„Fuga“ lui Mîndru Katz a fost fără îndoială un eşec al Securităţii, iar pentru a-l ascunde de vigilenţa  şefilor, Direcţia a doua a Securităţii a întocmit în grabă un aşa-zis „dosar personal“ de agent. Pe coperta acestuia, la numele conspirativ, este scris de mână „Chiriceanu Mihai“. Or, în raportul care consemnează încercarea de racolare a lui Mîndru Katz, nu se menţionează discutarea sau atribuirea vreunui nume conspirativ. Iar pe prima pagină a dosarului este consemnat că a fost „abandonat“ în urma „rămânerii în Anglia“.

O scrisoare pierdută

Rămas la Londra, pianistul începe o carieră fulminantă, cântând şi făcând turnee cu orchestrele Royal London Philharmonic, Halle Orchestra din Manchester, Royal Liverpool Philharmonic. Recitalurile sale au fost aclamate de public şi apreciate de criticii muzicali, discul cu Concertul nr. 5 de Beethoven, sub bagheta lui Sir John Barbirolli, fiind desemnat „discul anului“, alături de înregistrările unor artişti deja consacraţi (violonistul David Oistrach şi pianistul Solomon). Aflăm despre aceste succese dintr-o scrisoare a lui Mîndru Katz, datată 21 decembrie 1959, adresată Floricăi Musicescu, persoana căreia – scrie el – îi datorează toate aceste realizări. Această scrisoare nu a ajuns niciodată la destinatară şi stă de aproape 60 de ani în dosarul informativ a lui Mîndru Katz, ca şi alte scrisori, de altfel, pentru că, aflăm dintr-un document al Securităţii, maiorul (pe atunci) de Securitate Neagu Cosma, „a dat ordin să fie oprită toată corespondenţa, ce se interceptează de la şi pentru Katz“.

Ba mai mult, Neagu Cosma a ordonat „să fie imediat predat cazul la serv. Fugari unde să i se facă toate formele ca oricărui trădător de patrie: condamnare, confiscarea averii etc.“.

Sechestre, interogări, condamnări

În iulie 1959, se emite Ordonanţa de percheziţie, iar după câteva luni, se instituie sechestru pe averea pianistului. Părinţii şi cumnatul lui sunt interogaţi, în calitate de martori, la Direcţia Anchete Penale a Ministerului de Interne. Marea Adunare Naţională (cum se numea Parlamentul României în perioada comunistă) i-a retras titlurile şi decoraţiile acordate pentru merite artistice, iar pe 8 decembrie 1959 a început procesul penal împotriva lui Mîndru Katz.

Conform Sentinţei nr. 25 din martie 1960, dată de Tribunalul Militar al Regiunii a-II-a, Mîndru Katz a fost condamnat în contumacie, pentru „trădare de patrie“, conform articolului 194, alineatul 5 din Codul Penal, la „15 ani temniţă grea, 8 ani de degradare civică“ şi „confiscarea totală a averii personale“.

Apelul lui Yehudi Menuhin

Condamnarea lui Mîndru Katz a avut efecte grave şi asupra familiei sale. Părinţii pianistului, neprimind  aprobare să plece din ţară, nu şi-au putut revedea fiul ani de-a rândul. Mai multe documente ale Securităţii consemnează intenţia pianistului de a-şi aduce părinţii în Anglia, printre care unul „strict secret“, din octombrie 1961, care menţionează, de asemenea, şi o scrisoare trimisă de marele violonist Yehudi Menuhin ministrului român al Culturii din acea vreme, Constanţa Crăciun, prin care roagă să se permite părinţilor lui Mîndru Katz să plece la fiul lor. Documentul se încheie cu o concluzie drastică: „Având în vedere faptul că Mîndru Katz a trădat patria, nu suntem de acord să se aprobe plecarea din ţară a părinţilor acestuia“.

În 1962, Mîndru Katz era încă urmărit de Securitate, iar un  alt document „strict secret“ semnalează faptul că „are legături cu vârfurile emigraţiei române din Anglia, printre care Miron Grindea şi Iancu Raţiu“.

În Referatul cu propunerea de închidere a dosarului de urmărire pe ţară a fugarului Mîndru Katz (Mandy), din 9 februarie 1963, este din nou menţionată scrisoarea trimisă de Yehudi Menuhin ministrului Constanţa Crăciun, dar şi faptul că, în 1963, la patru ani de la plecarea pianistului din ţară, părinţii, sora şi cumnatul lui se aflau în continuare în R.S.R.

A murit pe scenă, în timpul unui recital

Regimul politic obtuz pe care România l-a avut timp de 45 de ani, care ţinea totul sub control, a determinat plecarea ilegală din ţară („fuga” – cum era numită în epocă) a mai multor mari artişti.

Din cauza limitării călătoriilor în ţările occidentale şi nesiguranţei că artiştii români îşi vor putea onora contractele în străinătate, casele de impresariat nu au putut avea o colaborare constantă şi de durată cu aceştia.

Katz a înţeles acest lucru şi a refuzat să-şi clădească cariera pe colaborarea cu un asemenea regim. A reuşit cu mari sacrificii personale să fie apreciat şi aclamat în nu mai puţin de 40 de ţări în care a concertat.

Mîndru Katz a murit la 30 ianuarie 1978, la doar 52 de ani, pe scenă, în timpul unui recital la Istanbul, interpretând Sonata op. 31, în re minor („Furtuna“) de Beethoven.