De la Ziua Culturii şi Noaptea Muzeelor, la Noaptea Culturii şi Ziua Muzeelor

Şi s-a dus şi Ziua Culturii. 15 ianuarie, Ziua Culturii unei naţiuni care s-a născut sub Eminescu, a crescut sub Caragiale şi trăieşte după Maiorescu.

Frecventăm poetul naţional ocazional, iar atunci când o facem, acest lucru se întâmplă doar memorial. De curând,  revista Familia, în care a debutat Eminul iubit al naţiunii, a fost transformată într-o publicaţie anexă, lipsită de autonomie. Aceasta este o operă a administraţiei liberale. De ziua lui, i-am răpit lui Eminescu "personalitatea juridică". Tocmai de aceea, comemorarea ia tot mai mult locul unei aniversări în regia acestei zile. 

Mai apoi, birocraţia ne-a intrat în sânge: operatorii culturali se zbat pentru finanţări după model caragielesc: "două la primărie, două la prefectură". Dosare, cu şină, depuse personal, la oficiul ministerului, pentru o loterie inumană a şanselor la subzistenţă. Facem din intenţionalitate o formă de cultură: guvernul, în viziunea sa liberală, a promis că alocă 100 de milioane de euro pentru finanţarea domeniului, prin schema de ajutor de stat. Ce declară ministerul de resort? "Noi am trimis propunerea, a rămas la Economie". Această politică sfântă a proceduralului - "noi am avut bune intenţii, de aici nu mai depinde de noi" - e ceea ce lasă cultura orfană, fără tutore, fără responsabili, fără mişcare. Preocuparea principală e să nu fie nimeni de blamat pentru subfinanţarea culturii: chiar dacă formele de sprijin financiar nu ajung la sectorul cultural, nu e o dramă, important e ca pe hârtie, orice administraţie să iasă "curată". De ce? Pentru că în politici publice jucăm ca-n comediile în care "să se revizuiască primim, dar să nu se schimbe nimic". Tot pe hârtie a rămas şi schema de ajutor de stat pentru cinematografie. Şi tot pe hârtie rămân şi cele 80 de miliarde de euro din planul de redresare economică - criticat de Bruxelles pentru erori - în care nu găsim un rând despre domeniul Culturii.

Atenţie, cultura nu e propagandă! E viaţă de zi cu zi. Viaţă pe care politică nu ar trebui să o confişte, pentru că nicio politică nu ar trebui să anexeze cultura. 

Nu am crescut, ca civilizaţie, nici după pofta lui Eminescu, nici după scrupulele lui Caragiale. Suntem speţa perfectă pentru teoria maioresciană: priviţi la ceremonialul zilei de astăzi şi veţi înţelege câte forme fără fond ne colonizează existenţa. Câte poezii eminesciene circulă pe Facebook, cum cultura "vie" a fost redusă la judecăţi de gust (un like) sau la mici fragmente de gândire populară (un tweet). Atâta poezie ne inundă canalele de social-media dar trăim dramatic. 

Nu voi comenta de ce Ziua lui "Mihai" ar trebui să fie privită drept ziua tuturor creatorilor de cultură (suferim de un complex civilizaţional de inferioritate, împărţind lumea între autori minori şi excepţii). Complet greşit ca abordare, ca trăire, ca viziune. Voi aminti însă că atunci când premierul unui guvern care trimite domeniul culturii la periferia bugetului de stat mulţumeşte "artiştilor" (luaţi aşa, ca într-un chapeau, fără o înţelegere a ce înseamnă talentul şi activitatea fiecăruia dintre ei), pentru că ţin cultura vie, ar trebui să înţelegem că premierul mulţumeşte, de fapt, pentru reacţia lumii culturale şi a publicului la prestaţia sa: una ignorantă, care fragilizează domeniul tot mai mult, prin subfinanţări. 

Nu e Ziua Culturii. E o beznă, o noapte tot mai lungă şi grea, în care ne ţinem treji cu pomenirea fără cunoaştere a celor care "dau bine", măcar o data în an, pentru a fi scoase de la naftalina sufletului unei naţiuni. Cine "apare să dea lumină", vorba Poetului, în tot întunericul acesta?