Debuturi şi confirmări la Opera din Iaşi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După doar o lună de la revederea producţiei cu Don Giovanni , m-am aflat din nou în sala Operei din Iaşi pentru a urmări o reprezentaţie cu Boema, atractivă, şi de această dată, în special prin seria debuturilor care, în ultima vreme, abundă, semn că managerul Beatrice Rancea este mereu în căutarea unor tineri de reală valoare pe care să-i aducă în faţa publicului, dându-le astfel o şansă la început de carieră.

Probabil deloc întâmplător, parte dintre solişti au evoluat în ambele spectacole, confirmând intenţia de a-i promova în roluri diverse şi ofertante, aşa cum a fost, spre exemplu, soprana Nicoleta Maier (de curând angajată la Teatrul Muzical din Galaţi), care a debutat în Donna Elvira, iar acum a apărut în rolul Mimi, desigur de cu totul altă factură, trecând de la scriitura mozartiană la cea specifică lui Puccini; dacă în exploziva spaniolă, cântul său permanent în forte, fără prea multe schimbări de nuanţă şi expresie, s-a încadrat în parametrii personajului şi deci nu a deranjat, în realizarea delicatei midinete aşteptam o diversificare a stărilor şi emoţiilor, dar păstrarea unei intensităţi cam uniforme şi atenţia acordată prioritar rezolvării corecte a partiturii, lăsând în plan secund interpretarea în adevăratul sens al cuvântului, s-au menţinut până aproape de finalul operei, când, totuşi, a încercat să confere o anume căldură eroinei; pe de altă parte, unele impurităţi ale sunetului (unii i-ar spune „gâlgâială”) se simt când şi când, afectând, în cele două seri, evoluţia sa în plan vocal, în timp ce jocul de scenă a fost relaxat şi adecvat unei tinere pline de viaţă, cochetă şi poate prea sprinţară pentru o... suferindă.

Debutând excelent în Leporello, basul Daniel Pascariu a abordat apoi rolul Colline, cântat frumos, rotund şi „bine temperat”, conceput într-o agreabilă „combinaţie” între calmul filosofului şi firea boemă a tânărului care ştie să se amuze, dar şi să îşi exprime sentimentele cu tristeţea şi căldura atât de firesc redate în celebra arie „a paltonului”. De asemenea, baritonul Jean-Kristof Bouton a fost plin de vervă şi cuceritor Don Giovanni, „transformat” într-un Marcello îndrăgostit, jovial, gelos, nostalgic şi mai ales prieten devotat, repere prezente în atitudinea şi mişcarea sa, în relaţia cu partenerii de scenă, dar şi în felul de a cânta, cu sinceritate şi aplomb, deşi acel impresionant „oh, tinereţe”, definitoriu pentru pictorul... puccinian, a trecut cam neobservat.

image

Un alt debut interesant a fost, în Musetta, soprana Paula Iancic, încă studentă la Cluj, apariţie suplă, cu impact puternic la public, un glas liric sigur şi bine condus, într-o desfăşurare unitară, mult mai reuşită decât evoluţia sa anterioară într-un concert la Ateneu, în care nu m-a prea convins nici în conturul expresiv, nici în plan vocal; dar rolul i se potriveşte din toate punctele de vedere, urmând ca studiul să îi aducă, poate, o anume estompare a tendinţei de cânta cu o incisivitate excesivă.

La rândul său, foarte tânărul bariton Sandor Csaba (de la Opera Maghiară din Cluj), susţinând rolul Schaunard, a etalat un glas generos, amplu, de o calitate aparte, cu o frazare şi un relief prin care s-a detaşat pregnant într-un personaj care, de obicei, rămâne cumva complementar celorlalţi eroi; sinceră să fiu, a fost o adevărată revelaţie şi, cu siguranţă, ar f ideal în roluri „de linie” din repertoriul italian.

image

L-am lăsat „la urmă” pe tenorul Adrian Dumitru, performanţa sa în Rodolfo meritând un comentariu aparte, nu doar pentru că glasul lirico-spinto are caratele ce-i asigură o potenţială carieră de anvergură, ci şi pentru că, deşi este primul său rol abordat pe o scenă „adevărată”, a avut o remarcabilă siguranţă în cânt, în mişcarea dezinvoltă, implicat în trăirile poetului, fără sentimentalisme sau efecte riscante; şi, pe lângă strălucirea şi calitatea glasului egal în registre, penetrant, cu acut cuceritor şi un „metal” care îi asigură un plus de... spectaculos - aspecte apreciate şi de publicul bucureştean în numeroase concerte de arii sau duete din opere în care s-a detaşat fără efort -, totul este dublat şi susţinut de un instinct artistic deosebit ce-l conduce către expresivitatea şi frazarea adecvată fiecărui moment în parte; din fericire, acea „politică” a conducerii Operei ieşene de promovare a tinerilor a determinat „preluarea” solistului în rândul colaboratorilor permanenţi, ceea ce constituie un câştig enorm pentru teatru şi totodată îi va da posibilitatea să debuteze în producţii importante, să se deprindă cu relaţiile „de scenă”, cu maniera de a construi un personaj, acumulând şi experienţă şi un repertoriu în care, la un moment dat, sper că se va impune şi peste hotare.

image

O şansă acordată de managerul Beatrice Rancea care, şi în acea seară, a demonstrat că ştie (şi vrea) să ofere publicului distribuţii echilibrate, omogene, cu solişti de real talent, având chiar şi vârsta eroilor întrupaţi, capabili să se implice (şi) în jocul de scenă cu sinceritate, astfel încât spectacolul a avut nerv, un ritm alert, umor şi, în general, un firesc.. credibil, la care au contribuit, desigur, şi Lucian Dolhăscu (Benoit), Iulian-Ioan Sandu (Alcindoro), Adrian Ionescu (pentru prima oară Parpignol), Traian Hudumeac (Vameşul) sau Dragoş Ştefan (Sergentul), precum şi corul (pregătit de Manuel Ciugula) care a evoluat cu acurateţe sub toate aspectele, asemeni corului „Juniorii Operei” (dirijor Raluca Zaharia) parcă mai ponderat ca altădată, integrându-se astfel demersului muzical de ansamblu. Iar orchestra a sunat curat şi a avut fluenţă, uşoarele „patinări” în relaţia cu scena fiind rezolvate eficient de către dirijorul Traian Ichim, conducând cu mână sigură, solicitând o paletă coloristică destul de nuanţată, urmărind cu atenţie soliştii.

image

Pe bună dreptate, o sală arhiplină (a fost necesară suplimentarea numărului de bilete vândute, cererea fiind enormă) a ovaţionat îndelung o reprezentaţie pusă la punct, omogenă, atractivă, cu multe noutăţi şi reconfirmări în distribuţie; şi cu siguranţă publicul a plecat de la acea Boema cu un sentiment de împlinire, „de bine”, aşteptând să-i reasculte pe tinerii care merită într-adevăr să fie aplaudaţi şi susţinuţi la primii paşi spre afirmare, aspect benefic şi pentru ei şi pentru teatrul care îşi asigură cota de prospeţime şi de atractivitate în spectacole adesea cu o subliniată conotaţie de eveniment.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite