Debuturi şi invitaţi pe scena Operei. Spicuiri (II)

Recenta producţie cu „Norma” de Bellini îşi continuă drumul de succes pe afişele primei scene lirice naţionale. Într-o jumătate de lună s-au programat patru spectacole cu distribuţii atractive, prin care s-au remarcat, am mai notat, debutul sopranei Veronica Anuşca şi prezenţele renumitelor artiste internaţionale Elena Moşuc şi Ruxandra Donose.

Iată că o nouă intrare în rol...

... a venit din partea mezzosopranei Mihaela Işpan, ca Adalgisa. A avut parteneri cunoscuţi, soprana Elena Moşuc (Norma), tenorul Daniel Magdal (Pollione), basul Iustinian Zetea (Oroveso), mezzosoprana Sorana Negrea (Clotilde), tenorul Andrei Lazăr (Flavio), un team deja consolidat prin prestaţiile anterioare şi, dacă ne amintim avanpremiera, cu substanţiale progrese ale debutanţilor de atunci în rolurile Oroveso, Flavio şi Clotilde.

Mihaela Işpan are un glas frumos şi cântă cu bune cunoştinţe stilistice despre desenul melodic bellinian, materializate prin frazarea frumoasă şi trăirea plină de sensibilitate. Extremele acute sunt ferme, pătrunzătoare şi artista nu recurge la alternativele comode. Sigur că amploarea vocii în restul registrelor nu este dominantă asupra „coechipierilor” sau în raporturile cu ansamblurile, dar debutul a fost meritoriu şi a asigurat o contribuţie importantă la viitorul producţiei bucureştene.

Sunt obligat să remarc progresul lecturii cu care orchestra Operei abordează partitura, privind din unghiul echilibrului dintre partide – cu observarea din nou a calităţii sonore a corzilor grave, alături de tempii bine aleşi şi conduşi corelat cu expresia dramaturgică. La pupitru, Ethan Schmeisser. Corul pregătit de Daniel Jinga şi Adrian Ionescu s-a integrat corespunzător efortului general.

Producţia îşi urmează rodajul firesc. Următoarele spectacole sunt programate însă în martie, mai şi iunie. Cam îndepărtat.

Frédéric Chaslin a revenit...

... în fosa bucureşteană, de data aceasta  - după „Nunta lui Figaro” şi „Aida” – pentru „Faust”, un titlu pe care îl serveşte prin esenţele native pariziene şi educaţia muzicală de la Conservatorul din Oraşul Lumină, seve care l-au influenţat şi pe compozitorul Charles Gounod. Chaslin este înconjurat de o tradiţie în ceea ce priveşte tălmăcirea muzicii compuse în Hexagon, din care o bună parte ne-a înfăţişat-o şi nouă.

La Opera Naţională, spectacolul mi-a produs un mix de sentimente. Făurit original în 1998 de Alexandru Tocilescu (scenograf şi lighting designer Cătălin Ionescu-Arbore), pare că acum a suferit unele modificări în special prin proiecţiile pe fundalul unor scene. Stroboscopice şi mişcătoare, câteodată deranjant - agresive prin distrugerea, iată, a atmosferei poetice din actul al III-lea. Câtă limpezire, ce eliberare a adus dispariţia lor către finele duetului de dragoste şi rămânerea pe tărâmul muzicii pure! Amintirile vechi nu-mi stăruie pe de-a-ntregul şi mă gândesc la intervenţii ulterioare de dată recentă. La fel şi în „Noaptea Walpurgiei” (coregrafia Alexa Mezincescu) în care grupurile de balerini din ansamblu nu susţineau temele din orchestră, admirabil puse în evidenţă de dirijor. Excepţie, soliştii.

Noul look ar putea să îndrepte producţia către o refacere scenică, nemaiexistând decât firave legături cu reuşitul original de acum 23 de ani. Sau, o versiune nouă... Oricum, un French coach este indispensabil.

Doi invitaţi, debutanţi în Faust şi Mefisto

Pornind cu atacuri impure în Introducerea orchestrală, instrumentiştii au construit discret tema ariei lui Valentin, oferind apoi un crescendo în tempi „mişcaţi” şi cantabili. Dinamic judecând, dirijorul a adus destulă forţă în primele două acte, cât să dezavantajeze pe alocuri un tenor lirichino ca Sergiu Săplăcan (Faust) sau un bas fără mult volum sonor şi sunete „deschise” în registrul înalt, ca Leonard Bernad (Mefisto). Violenţa a cuprins chermeza din actul secund şi tempii acceleraţi au favorizat vârtejul dansului. Sunt momente în care Frédéric Chaslin lecturează simfonic partitura, ceea ce nu e rău, cât timp vocile sunt protejate. Sigur că baletul a fost cel mai bun exemplu, mai ales că şi Mefisto a cântat în acel prim tablou al actului al V-lea mai autoritar, cu glasul cald anunţat încă din start. De fapt Leonard Bernad, începând cu strofa a doua a Rondo-ului, continuând cu zicerea incantaţiei din grădina Margaretei, cu adresările acuzatoare ale scenei din biserică, cu prezentarea lumii sale infernale şi cu tabloul închisorii, a expus o voce frumoasă, rotundă şi nobilă, valabilă pentru un Diavol... gentilom. Leonard Bernad va merge către consolidări vocale, ritmice şi expresive. Spre pildă, Serenada va deveni mai mult sarcastică decât plină de grotesc grosier, iar intrarea întârziată în strofa a doua va dispare şi nu va mai fi nevoie ca dirijorul să salveze urgent situaţia.

Revenind la şeful de orchestră, trebuie să adaug că minunat a redat climaxul marii scene de dragoste.

Frédéric Chaslin a oferit publicului întreaga partitură a opusului, cu o singură eludare majoră, tabloul „Camera Margaretei” din actul al IV-lea, ce precede scena din biserică. Un mic salt s-a comis în primul duet Margareta-Faust, renunţându-se la pasajul „Cédez à ma prière, cédez à mes voeux!”, care comportă un Do natural acut al sopranei, sunet consumator de...  aer, cum s-a dovedit şi finalul cu Si natural al celebrei arii a bijuteriilor sau al operei. Închiderea furtunoasă a baletului diabolic şi cea grandioasă a apoteozei au izvorât dintr-o baghetă expertă, plină de energie şi dramatism.

Şi pentru că am amintit de soprană, Crina Zancu şi-a dovedit experienţa în rolul Margareta, prin punctări juvenile „Ah, je ris” în arie şi colorări tensionate în scena din biserică sau în cea din închisoare, susţinute cu bogăţie de sonorităţi.

Lipsurile interpretului rolului titular zac în acutele „deschise”, infantile, instabile, clătinate, pe care Săplăcan se ambiţionează să le emită prelung, ceea ce denotă o respiraţie corect susţinută. Numai că până la rezolvarea problemelor tehnice de după „pasajul de registru”, totul este în zadar.

Baritonul Vicenţiu Ţăranu, şi el experimentat în rolul Valentin, a cântat cu note înalte ferme în ruga din actul secund şi cu expresivitate în  scena morţii.

Pentru dezinvolta mezzosoprană Mihaela Işpan, amintitele acute din „Norma” au fost mai bune decât Si bemol-ul „Victoire!” ce urmează ariei lui Siebel dar, se ştie, forma poate fi fluctuantă în multe situaţii.

O notă de calitate se poate da pentru aplombul cu care baritonul Daniel Filipescu a abordat micul rol Wagner.

Cu umoru-i suculent, mezzosoprana Sorana Negrea a fost Martha.

Vârful prestaţiei Corului Operei Naţionale Bucureşti pregătit de Daniel Jinga s-a situat, aşa cum era firesc, în energica şi însufleţitoarea pagină „Gloire immortelle de nos aÿeux”, a soldaţilor reîntorşi acasă.