Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (II)

Teodor Ilincăi şi Iulia Maria Dan în „Boema”

Sub acelaşi generic, notez alte evenimente ale primei scene lirice naţionale, înscrise în cadrul preocupărilor manageriale constante de primenire a distribuţiilor, inclusiv prin invitarea de artişti români care îşi desfăşoară activitatea în străinătate. Reuşita a fost deplină.

„Boema” de la mijlocul lui noiembrie...

         ... a avut ca punct de atracţie reapariţia pe scena din Splai a tinerei soprane Iulia Maria Dan (Mimì), artistă ce cântă în mod curent în teatre importante din Austria şi Germania. Parteneri, tenorul Teodor Ilincăi (Rodolfo), cunoscut ca obişnuit al operelor de prim rang internaţional, soprana Cristina Maria Oltean (debutantă în rolul Musetta), alături de o distribuţie refrişată, sub bagheta experimentatului Vlad Conta, la pupitrul Orchestrei Operei..

         Aflată într-un moment de carieră în care îşi direcţionează repertoriul început prin roluri de coloratură lejeră către partituri lirice şi chiar mai mult decât atât, Iulia Maria Dan se sprijină pe culoarea împlinită a glasului bogat în armonice, acum cu tente mai întunecate, dacă reflectez la un spectacol din 2015 cu rolul Manon din opera lui Massenet, văzut la Graz.

Cu candoare şi frază inteligent mânuită a interpretat prima arie, chimismul între cei doi eroi principali s-a stabilit gradual, dar a cunoscut un vârf în actul al treilea şi, bineînţeles, în cel final, zguduitor. Poate că şi Teodor Ilincăi s-a arătat mai distant la început, începând să-şi exteriorizeze pasiunea doar la gândul depărţirii de Mimì. Aria acesteia, „Donde lieta uscì”, a fost o mostră de expresivitate şi dăruire în cânt

În perspectiva dezvoltării carierei, Mimì este un rol solid de repertoriu (încă) pentru Iulia Maria Dan, pe care îl va interpreta în primăvara lui 2018 la Opera Australia, înainte de... Freia din „Aurul Rinului” wagnerian la Hamburg.

         Şi Teodor Ilincăi se află într-un punct de inflexiune vocală, în care abordarea rolurilor spinte devine o obişnuinţă. Vocea îi sună minunat, amplu, cu forţă şi mare strălucire, calităţi de care profită prin adresări uneori brutale. Doar primele şi ultimele măsuri ale celebrei arii „Che gelida manina” au avut moliciuni potrivite, în „mezzoforte” şi apoi poeticul „... alla stagion dei fior” de la finele actului al treilea. 

Cristina Maria Oltean   

Fără exces de îndrăzneală, Cristina Maria Oltean a cântat cu voce penetrantă, venită pe aripi de coloratură lejeră, prin care aria din actul secund va fi înzestrată, desigur, cu un „diminuendo” final net, aşa cum l-a dorit Puccini.

Alexandru Constantin, Ion Dimieru, Teodor Ilincăi, Sandor Csaba, Filip Panait

În celelalte roluri au cântat tinerii cu glasuri frumoase Alexandru Constantin (Marcello, bariton, a cărui tiradă „Gioventù mia” va ajunge să domine scena în pofida desfăşurării sonore a ansamblurilor de la Café Momus), Csaba Sándor (Schaunard, bariton cu linie vocală fluentă, a cărei proiecţie omogenă de sunet se va extinde şi în zona acută a registrului), Filip Panait (Colline, bas, cu bună prestaţie în aria „Vecchia zimarra” din ultimul act). Împreună cu tenorul, cei trei vor constitui cât de curând o echipă şi mai sudată în atitudinile scenice, la înălţimea înaintaşilor lor istorici, care au dăruit locuitorilor mansardei pariziene contururi şi relaţionări de referinţă.

Au mai fost distribuiţi Ion Dimieru (Benoît şi Alcindoro), Adrian Ionescu (Vameşul), Constantin Negru (Parpignol).

„M-me Butterfly” cu Irina Iordăchescu

         Aflată la a treia prezenţă bucureşteană în rolul titular al operei lui Puccini, Irina Iordăchescu s-a dovedit şi de această dată o măiastră. Artistă la care sunetul izvorăşte direct din suflet, urmându-i meandrele, trăirile intense, emoţiile, răscolirile, soprana a întrupat complexul personaj cu inteligenţă muzicală şi scenică. De la delicateţea adresărilor şi rafinamentele prezente peste tot în înfăţişarea discursului melodic, de la picurii de sunet şi inflexiunile diafane în „pianissimo” la expresia impetuoasă ce a mers până la desfăşurări sfâşietoare, Irina Iordăchescu a dăruit rolului construcţia detaliului puccinian, între serenitatea primei cântări, liniştea evocatoare, visarea ariei „Un bel dì vedremo” şi impresionanta secvenţă finală „Con onor muore... Tu?... Tu?... piccolo Iddio!” Luminozitatea vocii a captivat pe întreg ambitusul, până la notele de Si bemol şi Do acut, a căror lungime a variat în funcţie de contextul dramatic. Pentru arioso-ul intrării în scenă a eroinei, soprana a ales varianta alternativă, specificată de compozitor în partitură.

Florin Guzgă şi Irina Iordăchescu        

Debutant ca Pinkerton, tenorul Florin Guzgă a început spectacolul cu oarecare reţinere, dar a sfârşit pasional în aria „Addio, fiorito asil” din ultimul act. Vocea  a rezonat frumos, cald şi tânărul artist a înzestrat-o cu adecvate „mezzevoci” în duetul de dragoste. Vibraţia naturală a sunetului trebuie să-l însoţească peste tot, pentru evitarea opacităţilor.

         În mare formă, baritonul Valentin Vasiliu a cântat cu aplomb, robust şi punctări solide, foarte prezent vocal şi scenic în importantul rol Sharpless.

Irina Iordăchescu şi Maria Jinga        

Cu glas frumos colorat şi rotund, mezzosoprana Maria Jinga a debutat ca Suzuki, împlinind în duetul cu Irina Iordăchescu o pagină memorabilă.

         Celelalte personaje au fost întrupate de Andrei Lazăr (Goro), Horia Sandu (Bonzo), Daniel Filipescu (Yamadori), Dan Indricău (Comisarul Imperial), Adrian Ionescu (Ofiţerul Stării civile), Cristina Eremia (Kate).

         Baghetă solidă ce simte efluviile maestrului de la Torre del Lago, dirijorul Marcello Mottadelli a exacerbat însă sonorităţile instrumentiştilor, cu mai puţină îngrijire în direcţia evidenţierii planurilor şi menajării tenorului.

„Tosca” în concert

         Absent de multă vreme de pe afiş, opusul puccinian a revenit în formă concertantă. De ce numai atât? Se pare că motivul a fost întârzierea rectificării bugetare, ce a împiedicat realizarea producţiei scenice dorite, absolut indispensabilă oricărui teatru liric. Nu poate rămâne aşa. Pentru 2018, o nouă montare cu „Tosca” trebuie privită ca prioritate absolută.

         În arhetipalul rol titular trebuia să debuteze tânăra Bianca Mărgean, artistă care s-a lansat în mai puţin de un an, cu preocupare, în conturarea unor personaje noi pentru ea, din repertoriul liric şi liric-spint, Mimì, Amelia din „Bal mascat”, Aida. Provocarea cu „Tosca” urma să se adauge. Din păcate, o indisponibilitate medicală de ultim moment a împiedicat debutul, amânându-l pentru jumătatea lui decembrie, conform website-ului oficial al teatrului.

         Opera Naţională Bucureşti s-a descurcat cu repeziciune şi a invitat-o pe soprana georgiană Iano Tamar, un nume cunoscut de când evolua la Opera de Stat din Viena şi în alte teatre mari. Din 2009 şi bucureştenii o ştiu, de la interpretarea rolului Lady Macbeth din opera verdiană, la cea de-a XIX–a ediţie a Festivalului George Enescu, urmată de o „Tosca” din 2014, în renegata fostă producţie de import, rapid şi pe drept abandonată.

         O variantă concertantă este destul de pretenţioasă şi, simţind acest lucru, au fost imaginate mişcări scenice şi de relaţionare între interpreţi. Intrările soliştilor s-au făcut prin sală sau de la „arlechin”, coriştii au cântat „Te Deum”-ul printre rândurile de fotolii, cu lumânări, Păstorul şi-a  cântat arieta din... loja centrală, finalul l-a arătat pe Cavaradossi martirizat, undeva, sus, pe fundal au existat proiecţii sugerând locurile acţiunii. Într-o mică măsură s-a suplinit lipsa mult aşteptatei montări.

Teodor Ilincăi şi Iano Tamar

Excelentă calitate artistică        

Iano Tamar şi-a valorizat importantul potenţial vocal pornit din culoarea „plină” a unui glas dotat cu armonice preţioase, pe cultura de stil datorită căreia a îngemănat rostiri subtile, accentuări vehemente, avalanşe de acute dominatoare, forţă dramatică. Impresionant a declamat „Sogghigno di demone”, cu intonaţie „de piept”, gravă, cutremurătoare în teribila confruntare cu Scarpia. La finalul ariei „Vissi d'arte”, imploraţie emoţionantă adresată Divinităţii, un „diminuendo” impecabil a electrizat sala şi l-a făcut pe dirijorul Marcello Mottadelli să coboare de pe podium, într-un gest neaşteptat, ca s-o îmbrăţişeze pe soprană, sub aplauze şi ovaţii. Cu precisă ştiinţă a frazării, cu tălmăciri pline de sensuri, Iano Tamar s-a dovedit o interpretă însemnată pentru personajul puccinian.

         Teodor Ilincăi şi-a expus valoroasele daruri native, prospeţimea sonoră şi forma deosebită în rolul Mario Cavaradossi. În afara atacurilor spinte şi acutelor de forţă, de eclatantă strălucire, prelungi („La vita mi costasse” – Si natural, „Vittoria, vittoria!” – La diez triumfal), artistul a adus admirabile înmuieri de sunet în pasajele lirice din finalul ariei „Recondita armonia”, din primul duet cu Tosca („... mia sirena, verrò!”), din aria „E lucevan le stelle” (poeticul „... disciogliea dai veli!”) şi mai ales din duetul final (îmbătătorul „O dolci mani”). Sunt mari câştiguri expresive pentru tenorul – star, îmbrăţişat şi el de dirijor, după aria din actul al treilea. 

Aplauze pentru Teodor Ilincăi, Iano Tamar şi Lucian Petrean        

Rolul Scarpia a revenit baritonului Lucian Petrean, stăpânul unui glas masiv, amplu, care i-a servit de minune restituirii durităţii şi violenţei eroului. Rămân de adăugat alte valenţe, îndeosebi în direcţia rafinărilor.

         Rolurile mai mici au marcat debuturi, Alexandru Constantin (Sacristanul), Mihai Teodoru (Sciarrone), Filip Panait (Temnicerul), Alexandru Costea (Păstorul), alături de mai vechii interpreţi ai unor Angelotti (Marius Boloş) şi Spoletta (Valentin Racoveanu).

         Cu aceeaşi aplecare pentru partiturile pucciniene, temperamentalul Marcello Mottadelli a urmărit cu atenţie soliştii, şi-a demonstrat apetenţa pentru marile desfăşurări sonore, bazat pe o orchestră în seară fastă. Se simt progresele făcute în ultima vreme de ansamblul de instrumentişti ai Operei Naţionale, întărit cu forţe noi, rezultate în urma concursurilor de angajare, de care am luat cunoştinţă prin consultarea regulată a website-ului oficial.

În cele trei seri, corurile Operei Naţionale Bucureşti au avut meritorii prestaţii, sub îngrijirea lui Daniel Jinga şi al Smarandei Morgovan (Corul de Copii).

Final cu Iano Tamar, dirijorul Marcello Mottadelli şi, în plan îndepărtat, Teodor Ilincăi