Arte

articolul anterior articolul urmator

Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (VI)

4
30 Apr 2018 12:43:25
Costin Popa
Aplauze pentru Carmen Topciu
Aplauze pentru Carmen Topciu

Pornesc, cronologic, în spicuirile mele tematice seriale, de la un spectacol cu „Aida“ verdiană, ce a avut loc în Săptămâna Luminată. Un prilej de consemnare a debutului în rolul Amneris al mezzosopranei Carmen Topciu, solistă a Operei Braşov. O artistă remarcată pe scenele româneşti, dar şi pe unele internaţionale, prestigioase, italiene îndeosebi. Nu e puţin lucru să te afirmi în patria operei.

Carmen Topciu a venit cu voce intens colorată, potrivită timbralităţii personajului şi şi-a gradat eforturile în direcţia concentrării pe dramaticul prim tablou al actului al IV-lea. Nu a însemnat că întâia parte a actului secund nu a fost tratată cu sensibilitatea îndrăgostitei ce-şi aşteaptă iubitul Radamès la întoarcerea din război (chemările „Ah! vieni, vieni amor mio...“) şi cu intensitatea confruntării cu marea ei rivală, Aida. Până atunci, în primul act, intrarea fusese mai timidă, ca şi terţetul, acesta din urmă şi din cauza unor sonorităţi orchestrale excesive, care i-au afectat şi pe ceilalţi doi interpreţi, Bianca Mărgean (Aida), Daniel Magdal (Radamès). „Încălzirea“ vocii s-a simţit de la înmânarea stindardului de luptă, prin adresarea „Di mia man ricevi, o duce...“, absolut imperială.

Duetul cu Radamès şi scena „judecăţii“ din ultimul act au fost covârşitoare, Carmen Topciu dezlănţuind avalanşe de sunet ce au dominat sala, inclusiv... instrumentiştii dezlănţuiţi. Glasul s-a dezvoltat pe întreg ambitusul, de la sunetele grave „de piept“ la cele acute, strălucitoare. Ţinuta de fiică a faraonului în culmea disperării a impresionat şi chiar dacă a încercat un gest surprinzător şi neconform agăţându-se de Radamès în duet, respingerea cu dispreţ de către acesta a fost primită cu demnitate.

Carmen Topciu, o Amneris referenţială în acest moment. Îmi explic de ce, în vară, va cânta rolul la Arena din Verona.

Pentru Bianca Mărgean, personajul Aida a însemnat un câştig după debutul de acum ceva timp, în special prin managerierea pianissimelor acute, cheia partiturii sopranile, care stă în actul Nilului şi în duetul final cu Radamès. Şi tânăra artistă se situează pe linia unei adevărate tipologii verdiene de glas, de sorginte lirică–spintă. Polişările în direcţia maximizării performanţei vor continua, se simte.

Amonasro l-a regăsit în haina sa pe baritonul Ştefan Ignat, interpret de forţă şi trăire în actele al II-lea şi al III-lea.

Era firesc ca expunerea acutelor solide, de mare siguranţă, pătrunzătoare, să fie „calul de bătaie“ pentru lectura rezervată de tenorul Daniel Magdal partiturii lui Radamès. Rezonatorii vocii au funcţionat şi de data aceasta.

Întrucâtva inegală mi s-a părut prestaţia basului Marius Boloş (Ramfis), ce a pornit de la un uşor decalaj cu orchestra în prima replică a operei, dar a lansat un Fa natural acut de mare calibru în scena din templu, urmat de un neconvingător „Nume, custode e vindice“ în aceeaşi secvenţă. În schimb, autoritar articulate au fost intervenţiile din cea a „judecăţii“.

În alte roluri au cântat basul Filip Panait (Regele), tenorul Ciprian Pahonea (bun debut în personajul Mesagerului) şi soprana Simona Neagu (Marea preoteasă).

La pupitru s-a aflat Iurie Florea.



„Turandot“ de Puccini, semi-scenic

Clamam în repetate rânduri, prin scrieri similare, nevoia ca directoratul interimar al primei scene lirice naţionale să revadă curajos multele producţii care au populat afişul în ultimele decenii, spre a porni, şi pe această cale, la îmbogăţirea repertoriului, nu numai prin premiere. Mai ales că densitatea spectacolelor în săptămână a crescut simţitor. Câteva semne au apărut. Mă refer la „Flautul fermecat“, adaptare pentru copii destinată, iată, revigoratului Studio Experimental pentru Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess“, la „Don Giovanni“ - cu preţul eliminării de pe avizier a semnăturii lui Andrei Şerban şi, acum, la „Turandot“, din păcate menţinută în formulă concertantă. Am scris şi la momentul premierei din 2010. Cu minimum de cheltuieli, efortul depus s-ar fi putut valorifica într-o montare modernă, care ar fi dăruit pe deplin publicului satisfacţia spectacolului. În fine, sunt convins că într-un viitor nu foarte îndepărtat faptul se va împlini, odată ce şi coriştii îşi vor învăţa părţile pe dinafară, alături de unii solişti.

Până atunci, am regăsit mişcările stereotipe ale personajelor, inclusiv plimbările (!?) de pupitre ale lui Ping, Pang şi Pong, gesturile schematice, chiar hilare (Mandarinul cântă la început „La legge è questa“ şi flutură partitura – mă rog, este şi ea o... lege!!!), proiecţiile de fundal, în bună măsură abstracte, mai mult sau mai puţin potrivite (concept video Andreea Biţulescu), gradenele coriştilor ce flanchează marea scară centrală, cortinele intermediare, costumele moderne cu tuşe simbolice (scenograf Viorica Petrovici). Un concept-semi-scenic al cărui autor sunt obligat să-l notez conform fluturaşului de sală, Ştefan Neagrău.

Vocaliştii oaspeţi

Vedeta serii a fost interpreta rolului titular, soprana originară din Serbia Dragana Radakovic, voce tăioasă şi pătrunzătoare, care a îmbinat în marea arie „In questa Reggia“ evocarea („Principessa Lo-u-Ling...“) cu impetuozitatea („Quel grido e quella morte!“), iar acutele glorioase au dominat masa orchestral-corală. Mă refer cu totul întâmplător nu numai la Do-urile la unison cu Calaf („Gli enigmi sono tre“, actul secund) sau la formidabilul „So il tuo nome!“ (duetul final scris de Franco Alfano), dar şi la întreaga ţesătură vocală a rolului, teribilă prin adresarea de forţă, susţinută cu autoritate şi panaş.

Horia Sandu, Crina Zancu, Zoran Todorovich, Alberto Veronesi, Dragana Radakovic, Andrei Lazăr

Tenorul sârb Zoran Todorovich este un artist cunoscut prin larga circulaţie internaţională şi melomanii bucureşteni s-au bucurat să-l asculte live, sunt sigur. Are un glas solid, robust, cu culoare brună, care îi serveşte pentru tratarea eroică a partiturii, culminantă în celebra încheiere „Vincerò!“ a ariei „Nessun dorma!“, spectaculoasă prin sunetul de Si natural înalt, urmat de un La natural la fel de prelung şi puternic, dintr-o singură respiraţie, admirabil stăpânită de artist. Nu uit alte acute de pe parcurs, prima chemare „Turandot!“ (a doua fiind defavorizată de poziţia tenorului, depărtată de rampă, în înaltul scării), finalul ariei „Non piangere, Liù!“, scena „întrebărilor“ sau duetul ultim.

Încărcat şi de nuanţe, rolul a găsit în Zoran Todorovich un tălmăcitor atent şi remarcile merg către fraze precum „... o divina bellezza, o meraviglia!“, „... all'alba morirò“ ce au regăsit diminuendo-uri expresive sau moliciuni, manieră ce ar fi trebuit să-l preocupe şi în alte pasaje de intensă poetică.

Dacă Dragana Radakovic a mai fost invitată la Bucureşti ca Abigaille din „Nabucco“, cred că şi pe Zoran Todorovich publicul bucureştean îşi doreşte, sunt încredinţat, să-l asculte şi în alte roluri.

Distribuţia a fost completată...

... cu soliştii casei. Soprana Crina Zancu posedă o voce rotundă, consistentă timbral şi strălucitoare, cu care a dăruit personajului sclavei Liù încărcătură de patos (aria „Signore, ascolta!“, al cărei Si bemol final ar fi meritat o mai sonoră articulare a emisiei în pianissimo) şi durere (aria „Tu, che di gel sei cinta“, încheiată cu un Si bemol acut valoros, dar şi cu o exclamaţie de verism excesiv).

În alte roluri au cântat Horia Sandu (Timur), Florin Simionca (Ping), Liviu Indricău (Pang), Andrei Lazăr (Pong), Valentin Racoveanu (Împăratul Altoum), Ion Dimieru (Mandarinul).

Italianul Alberto Veronesi...

... s-a aflat la pupitru şi a condus concertul cu bună ştiinţă a stilului puccinian, tempo-uri potrivite şi urmărire atentă, echilibrată a soliştilor, în contextul masivităţii scriiturii orchestrale şi corale. Păcat că alămurile s-au arătat neglijente în câteva secvenţe, înainte de rostirea imperativă a lui Turandot „Straniero, ascolta!“ (actul secund) şi în ultimele pagini ale operei.

Corul academic (dirijor Daniel Jinga) şi Corul de copii pregătit de Smaranda Morgovan şi-au demonstrat valoarea în ultra-solicitantele încercări.

La Opera Naţională Bucureşti, o seară reuşită din unghi muzical. Şi dacă tot a venit vorba de Puccini, mă gândesc că populara „Tosca“ lipseşte de pe afiş. Pentru câtă vreme?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

David Durand
30.04.2018, 14:24:45

Ar fi fost interesant sa comentati scoaterea spectacolelor lui Andrei Serban. Dar critica locala se spala pe maini ca de obicei cu fraze lipsite de sens si non asumare diplomatica. Cu cat un spectacol este mai mizerabil - à se vedea Don Giovanni versiunea Tabacaru Hogea- cu atat este mai conservat si scos de la naftalina cu prima ocazie. Ce ne trebuie Serban , avem Turandot semi stage si Don Giovanni de Casa de cultura!

+1 (1 vot)
Sorin Ionascu
1.05.2018, 11:19:11

Din cate am inteles - mi-au explicat asta niste amici care se ocupa cu asa ceva -, montarea lui Serban este conditionata prin modul in care a fost realizata (se pare ca a fost un proiect) de reprezentarea FARA vanzare de bilete. Opera nu poate face acest lucru decat daca reuseste sa schimbe statutul acestei productii, lucru dificil si complicat, pe care nu vrea sa si-l asume nimeni. Intrucat nu se pot incasa bani, spectacolul s-ar juca in pierdere (fata de celelalte ale institutiei), motiv pentru care, dupa indeplinirea obiectivelor proiectului, nu se va repune. Stiam acest lucru inca de la inceput, de aceea le-am recomandat tuturor celor care erau interesati sa-l vada sa mearga la acele cateva reprezentatii anuntate la momentul premierei, avertizandu-i ca nu vor mai fi altele. Si eu regret scoaterea lui de pe afis - desi nu sunt un fan al lui Andrei Serban, care mi se pare ca face abuz de kitsch, grotesc si derizoriu in cam tot ce face si aici nu face exceptie, totusi montarea, cu toate pacatele ei, este foarte coerenta dramatic si foarte intensa, un mare progres fata de montarea "calduta" a Andei, care, la randul ei, a fost un progres fata de cea total incoerenta, anterioara, a lui Darie.

-1 (1 vot)
David Durand
1.05.2018, 15:42:34

Montarea “ calduta” este unul din cele mai urate si lipsite de gust spectacole de opera vazute vreodata. Lucia lui Serban a fost scoasa fara nici un motiv . Deci nu exista nici o vointa din partea conducerii Ignat pentru a gasi o solutie pentru Don Giovanni. Spectacolele valoroase nu sunt promovate la ONB . Nu se mai joaca nici Fidelio , nici Falstaff , nici Oedipe , nici Cosi , nici Rigoletto. Deci nu exista scuze pentru incompetenta si rea vointa .

+1 (1 vot)
Sorin Ionascu
1.05.2018, 11:47:38

Despre spectacolele prezentate eu am pareri impartite. Aida a fost dominata fara drept de apel de interpretarea mezzosopranei, care a demonstrat calitati de cel mai inalt nivel, chiar daca nu a parut asa de la bun inceput. Cred ca erau si emotiile debutului, poate si o oarecare nesiguranta legata de insuficienta repetitie anterioara - am spus de nenumarate ori ca stilul de lucru la ONB este foarte pagubos dar nimeni nu vrea sa schimbe ceva, cel putin nu in bine. Bianca Margean are o voce adecvata timbral si cu multe calitati, dar cu probleme tehnice, pe care ar trebui sa le puna la punct foarte rapid pentru a nu vedea o degradare rapida si prematura a vocii, usor previzibila si care deja se simte in unele momente. Daniel Magdal e in nota lui obisnuita, o voce cu timbru ingrat, cu acute sigure dar dure si liniare, fara o consistenta adecvata in mediu si grav, cu o interpretare neconvingatoare, Stefan Ignat a inceput bine, dar s-a degradat rapid, in finalul actului al 3-lea avand majore derapaje tonale si ritmice. Iurie Florea ramane acelasi coordonator rigid si neimaginativ, fara vreo participare emotionala. Turandot se reluase cu cateva zile mai devreme cu o distributie asemanatoare - diferentele fiind Calaf, Kamen Chanev, si Mandarinul, Dan Indricau - dar sub bagheta lui Tiberiu Soare. Acest prim spectacol a stat mult sub semnul improvizatiei, cu o orchestra exagerat de sonora si rigida, cu multe decalaje, cu multe derapaje ale interpretilor. Chanev a impresionat prin culoarea vocala si un acut redutabil, dar a fost foarte aproximativ in rest, cu nenumarate imprecizii tonale si ritmice. Horia Sandu (Timur) a fost intr-o zi foarte proasta, scurta lui partitura fiind aproape de nerecunoscut. Cam pe aceleasi coordonate au fost si Dan Indricau si Florin Simionca. Nici corul nu a avut mereu omogenitate si rotunjime, lucru rezultat, se pare, tot din numarul insuficient de repetitii, pentru ca au trecut ani multi de la ultima prezentare a acestui opus, timp in care efectivele s-au mai schimbat. Singura care a fost oarecum sigura pe ea a fost Crina Zancu, o voce de mare calitate si cu o tehnica buna, condusa inteligent, dar cu mici defecte de sustinere a pianissimelor si cu tendinta unor excese veriste de prost gust. A fost mai mult o repetitie generala pentru celalalt spectacol, care a castigat mult in coerenta, siguranta si calitate. La al doilea spectacol s-a simtit diferenta unui dirijor cu experienta marilor scene si cu vocatia operei in sange, spectacolul avand tensiune dramatica si emotie, care au lipsit aproape total la Tiberiu Soare. Dragana a fost mai sigura si mai relaxata, mai implicata in rol si in constructia dramatica a personajului. Horia Sandu s-a redresat in cea mai mare parte, dar ramanand cu o emisie ingolata si cu dictie neclara. Ion Dimierau a fost ceva mai sigur si mai prezent in micul rol al mandarinului. Simionca a fost si el mai aproape de ceea ce trebuie sa fie in rol. Crina Zancu - pe aceleasi coordonate. Aparitia lui Zora Todorovich, asteptata cu mare interes pentru ca este unul din foarte rarii cantareti de rang inalt pe care ONB a catadicsit sa-i aduca in decursul anilor, a fost cu plus si minus. Vocea lui mult mai lirica a fost mai putin impresionanta pentru multi. Faptul ca s-a simtit o oboseala accentuata inca din actul al doilea si accentuata ulterior nu a fost nici el in avantajul sau, parand de multe ori depasit de rol. A creat insa un personaj nuantat, credibil, ne-a convins in cea mai mare parte de emotiile intense care il domina, iar structura sa lirica i-a permis o mult mai fina nuantare si vocala si scenica. Chiar daca vocea sa nu este atat de densa si de bogata ca a lui Chanev, modul in care a folosit-o a fost incomparabil mai convingator. Raman totusi la parerea ca rolul Calaf nu ar trebui sa apara des pe agenda sa.