Despre „Aferim!“ sau când alb-negrul capătă nuanţe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Jude, în filmări pentru „Aferim!”
Radu Jude, în filmări pentru „Aferim!”

Despre „Aferim!“, filmul distins cu Ursul de argint la ediţia din acest an a Berlinalei, s-a spus şi s-a scris aproape totul. E greu, e nespus de greu să mai produci vreo observaţie inteligentă, nouă, neemisă anterior, asupra lui.

S-a spus că e primul film istoric românesc postbelic reuşit şi aşa e. Din 1963, când Lucian Bratu turna Tudor, şi până azi. Reuşita e cu atât mai mare cu cât regizorul Radu Jude nu a avut nevoie de o figuraţie consistentă, în genul celei convocate şi manevrate abil de Sergiu Nicolaescu, pentru a reconstitui o lume. Filmul conţine câteva scene cu mai mulţi interpreţi, maximum 20-30. În rest, Aferim! stă pe umerii lui Teodor Corban (Costandin) şi Mihai Comănoiu (Ioniţă), ambii foarte buni, excepţionali de-a dreptul, ai lui Toma Cuzin, un excelent Carfin, câteodată pe cei ai lui Victor Rebengiuc şi ai Luminiţei Gheorghiu ori ai lui Alexandru Bindea şi ai Mihaelei Sârbu (Sultana).

Slujindu-se de schema clasică a călătoriei, filmul reconstituie o lume. Sau, mai corect spus, două lumi. Căci Aferim! nu e doar un film despre istoria, patimile şi suferinţele etniei rome de dinainte de dezrobire. Ci e, deopotrivă unul despre întreaga lumea românească de la 1835. O lume încă profund turcită. O lume marcată de un retard istoric esenţial. De unde şi primitivismul său atroce. De aceea cred că regizorul a preferat un titlu cu un cuvânt împrumutat din vocabularul turcesc. Din acelaşi motiv socotesc că nu e deloc bine că tot felul de activişti de azi instrumentalizează şi ideologizează nemăsurat şi jenant filmul. Găsind în el şi într-un ieri excelent surprins pe peliculă suportul şi argumentul militantismului lor anti-rasist real sau imaginar ori cine ştie ce explicaţie pentru faptul că neaşteptat de mult părinţi au optat săptămânile trecute ca odraslele lor să studieze Religia în şcoli.   

Vedem în Aferim! o lume care, teoretic, a depăşit cadrele Evului Mediu. Chiar şi ale acelui Ev Mediu lung despre care vorbea Jacques Le Goff într-o carte celebră. Un Ev Mediu care, în Ţara Românească, mă rog, Valahia, sau în Ţările Române, adică şi în Moldova, cum se zicea în vremea tinereţii mele şcolare, se încheie, conform delimitărilor istoricilor, la 1821. Păstrând, şi nu pentru puţină vreme ceva, destul de mult, din mentalitatea, relaţiile, ierarhizările sociale şi conduita Epocii de mijloc. Cu turcismele şi fanariotismele ei cu tot. Amestecate cu un aer încă vag de occidentalizare. O lume în care acţiona un primar instinct de proprietate nu doar asupra pământului, conacului, robilor, servitorilor, ci şi asupra membrilor de familie. Asupra femeii, bunăoară. Un instinct provocator de acţiuni precum cele ale boierului Iordache care îşi pedepseşte cu egală duritate robul dar şi soţia infidelă. Un boier Iordache magistral interpretat de unul dintre cei mai mari regizori de teatru pe care îi are la ora actuală România. E vorba despre Alexandru Dabija.

image

De mult, de foarte mult timp, Dabija şi-a mărturisit dorinţa de a-şi încerca puterile ca actor. Mă aşteptam să o facă în teatru. M-am înşelat. A făcut-o în film. A debutat, acum îmi dau seama că defel întâmplător, în film. Mai întâi pentru că Alexandru Dabija este extrem de emotiv şi mai e şi un mare timid căruia îi e aproape imposibil să suporte tensiunile scenei. Cine îl cunoaşte cât de cât pe marele regizor ştie foarte bine că nu poate fi niciodată văzut în sala de teatru la propriile premiere. E în teatru, dar nu în stal sau în lojă, nici în culise, ci undeva într-un birou, într-o cabină, într-o cămăruţă. Poate chiar în cuşca portarului. E agitat, cu sufletul la gură, cu un pahar în mână, aşteptând veşti. Veşti, nu felicitări. E prea vechi şi prea bun în meserie ca să nu ştie cât de formale sunt felicitările şi aplaudatul în picioare în teatrul românesc.

Sunt gata să pariez că Alexandru Dabija a debutat ca actor în Aferim! pentru că Aferim! e o poveste. Iar lui Dabija îi plac poveştile. Ne-a arătat-o încă de la începuturile carierei sale, atunci când a montat magistral la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ Jucăria de vorbe cu Ana Ciontea şi Constantin Ghenescu, mai aproape de noi în Aventurile lui Habarnam  la Odeon, cu Marius Stănescu în calitate de protagonist. Sau, şi mai aproape, în spectacolele de la Teatrul Act, cele cu Marcel Iureş jucându-l olteneşte pe Ivan Turbincă şi cu acelaşi Marcel Iureş alături de George Mihăiţă dând viaţă unor eroi celebri din Moromeţii lui Marin Preda.

Dabija a debutat în Aferim fiindcă scenariul filmului lui Radu Jude se serveşte în chip mărturisit şi de fragmente din Creangă, iar Creangă e scriitorul preferat al regizorului. Scriitor din care Dabija mai citeşte şi azi. Ne-a mărturisit-o în cartea Habarnam în oraşul teatrului apărută în 2010 sub egida Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”. Alături de Creangă, în „bibliografia” declarată a filmului figurează texte, scene, fragmente din Anton Pann, Ion Budai-Deleanu, Celibi Moise, Vasile Alecsandri, dar şi din… Cehov.    

alexandru dabija

Nu se poate să nu admiri simplitatea filmului. Care începe de la poveste (scenariul e scris de Radu Jude şi de Florin Lăzărescu), una cvasi- previzibilă, dar care prin felul, prin ritmul în care este depănată filmic nu plictiseşte nici o clipă. Care se împlineşte în ideea extraordinară a alb-negrului căruia imaginea semnată de Marius Panduru îi conferă nuanţe. Aşa cum se întâmplă doar în filmele importante.

E imposibil să nu apreciezi simplitatea, cursivitatea, verosimilitatea şi autenticitatea dialogurilor. În mijlocul cărora apare pe neaşteptate câte un arhaism sau câte un proverb de demult. Pe care nu îl ştiai. Şi care acum te uluieşte prin profunzime. Câte o zicere care te lasă cu gura căscată prin înţelepciunea şi subtilitatea ei. Citez doar una:

„Dumnezeu ţine atâţia viermi pe sub pământ şi noi nu putem să ne ţinem unul pe altul deasupra.”

Şi nu e defel de iertat să nu admiri minuţia şi calitatea documentării regizorului. Nu ştiu ca în multele cronici consacrate filmului să fi fost menţionat prea des numele doamnei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Un remarcabil cercetător pe care Radu Jude a avut ideea extraordinară de a o fi invita să îi fie consultant istoric. Fără doar şi poate, Aferim! e receptat mai bine, mai în adâncime, de spectatorii cu un plus de pregătire istorică, sociologică, etnologică şi literară. În substanţa, în intimitatea peliculei, nu se poate să nu găseşti câte ceva din volume precum Focul amorului, În şalvari şi cu işlic sau Evgheniţi, ciocoi, mojici scrise de doamna Ghiţulescu şi apărute la editura Humanitas. Ceea ce orice om de carte se cuvine să admire şi să aplaude.

aferim premiera FG

În fine, prea adesea s-a trecut cu vederea aportul coloanei sonore. Al sonurilor orientale salvate cu grijă şi readuse în film de trei artişti ce se cheamă Sandu Constantin, Marian Cleante şi Gheorghe Fălcaru. Grupul „Trei parale”.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite