Arte

articolul anterior articolul urmator

Despre bărbaţii care plâng la filme

29
22 Jan 2014 18:04:23
Cezar Paul-Badescu
Moartea tatălui, în Nymphomaniac
Moartea tatălui, în Nymphomaniac

Ştiu, sunt de toată jena. Nici n-ar trebui să li se spună „bărbaţi“, ci „cârpe“! Adevăraţii bărbaţi sunt tari, au pieptul de aramă şi nu se lasă impresionaţi de prostii.

După o asemenea introducere, am să vă mărturisesc că eu fac parte din categoria acelor „cârpe“ impresionabile. Şi, ca să râdeţi şi mai tare de mine, vă spun şi ultimul film la care mi-au dat lacrimile: „Nymphomaniac“. Exact: filmul acela cică porno, dar la care bărbaţii adevăraţi strâmbă din nas tocmai că nu e porno. „Măcar să fi fost un pornoşag cinstit!“, îţi zic ei cu suficienţă. Şi tu chiar te apuci să-i crezi că ar fi vrut cu toţii să li se învârtoşeze organul pe scaunul de cinematograf, pentru ca apoi să şi-l ia la dezmierdat.

Eu nu numai că nu mi-am dorit un astfel de film de acţiune, dar am şi bocit la o anumită scenă. O fată stă lângă patul tatălui, care are o boală terminală. Îl întreabă dacă i-e frică de moarte, iar el îi răspunde că a văzut, ca medic, destule morţi şi nu-l mai impresionează aşa ceva. Şi, zâmbind, dă şi un citat bine ţintit din Epicur. Apoi, fata îi aduce nişte frunze de frasin din curtea spitalului şi se preface că a uitat povestea pe care i-o tot spunea el în copilărie, cu frasinii iarna şi mugurii lor de tăciune. Iar el o reia, pentru a nu ştiu câta oară. Pînă aici, lucrurile sunt triste şi sfâşietoare. Apoi vezi cum bărbatul începe să se chircească în fata grozăviei pe care o simte din ce în ce mai aproape. Urmează scene greu de suportat chiar şi dacă eşti simplu spectator, la cinematograf. Cu atât mai greu dacă le-ai şi trăit, cândva.

Bunicul meu a fost un tip tare, trecut prin multe, şi, când ai mei îi ziceau să renunţe la ţigări că fumatul ucide, le râdea în nas: „Nu-i bai că mor!“ Peste mai puţin de un an, ajuns piele şi os din cauza cancerului pulmonar, plângea ca un copil şi-l implora pe taică-meu să vadă dacă nu găseşte vreun medicament străin care să-i mai prelungească viaţa măcar o zi...

Prin urmare, la filmul lui Lars von Trier m-am identificat cu personajul fetei, care stă lângă patul cuiva drag, iar lacrimile îmi curgeau de nestăvilit.

Am fost să-l văd şi a doua oară şi scena respectivă a avut acelaşi efect asupra mea. De data aceasta, m-am identificat cu celălalt personaj, cel care-şi aştepta moartea. Pe scaunul de cinematograf, lângă mine, se afla fiul meu. Desigur, nu am trăit scena din perspectiva muribundului, dar e clar că o voi trăi cândva. Şi, dacă voi avea noroc, fiul meu va fi din nou lângă mine.

Cu siguranţă, atunci, tatăl lui nu se va mai ruşina de el că boceşte, aşa cum a făcut-o cândva, într-o sală de cinematograf.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

29 Comentarii

Utilizator Adevărul
22.01.2014, 19:54:43

Comentariu considerat abuziv.

Utilizator Adevărul
22.01.2014, 20:09:12

Comentariu considerat abuziv.

Gherman Adrian
22.01.2014, 20:10:15

Spune Lars von Trier si spui: intelectualitate europeana-dereglata.

-5 (5 voturi)
Utilizator Adevărul
22.01.2014, 21:39:15

Comentariu considerat abuziv.

Utilizator Adevărul
22.01.2014, 21:40:34

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (29)

Modifică Setările