Arte

articolul anterior articolul urmator

Despre „Ciro în Babilonia” şi „Turcul în Italia” la Teatrul Rossini din Pesaro

1
29 Aug 2016 16:52:39
Costin Popa
Teatro Rossini
Teatro Rossini

Pe malul Adriaticii, cochetul oraş în care s-a născut Gioachino Rossini organizează anual, în luna august, un renumit festival de operă, înfiinţat în 1980 şi aflat sub semnul marelui concitadin. O reuniune de voci importante, de dirijori, artişti consacraţi sau în curs de afirmare, atent selectaţi, populează afişele.

Se reprezintă nu numai titlurile arhicunoscute, ci şi cele de circulaţie redusă, toate în ediţii critice datorate Fundaţiei Rossini din Pesaro, în colaborare cu Casa Ricordi.

Una dintre locaţiile evenimentului este Teatrul Rossini, 850 de locuri, construit în 1818, spaţiu cu excepţională acustică, care a găzduit în sezonul 2016 operele „Turcul în Italia”, „Ciro în Babilonia”, „Călătorie la Reims”, concertele „Duete de dragoste” (soprana Pretty Yende, mezzosoprana Aya Wakizono) şi „Omagiu lui Nourrit” (consacrat legendarului tenor Adolphe Nourrit de către tenorul Michael Spyres). În altă sală, Arena Adriatică, circa 1500 de locuri pentru spectacole lirice, s-au reprezentat opera „Doamna lacului” şi concertul aniversar „Juan Diego Flórez 20”, în care reputatul tenor a fost sărbătorit la împlinirea a două decenii de mari succese în festival. Alte manifestări au cuprins, la Auditorium Pedrotti, concerte de belcanto (baritonul Pietro Spagnoli, mezzosoprana Monica Bacelli), programul Rossinimania – „Cercul magic” şi un concert al soliştilor Academiei rossiniene din Pesaro, cu cântăreţi care şi-au susţinut concertul de închidere al Festivalului Tinerilor într-o locaţie diferită, la Teatrul Experimental.

După schematismul şi economicitatea montărilor de la Macerata (http://adevarul.ro/cultura/arte/verdi-bellini-lafestivalul-macerata-1_57be8a9a5ab6550cb812fd8e/index.html), Festivalul Rossini mi-a oferit câteva mizanscene mai adânc gândite din perspectivă modernă, în bună corelare de idei cu muzica, deziderat suprem al oricărei regii din zilele noastre, oricât de depărtată ar fi de vechile redări „muzeale”. Totuşi, idealul a rămas de dorit.

(În continuare şi în articolele următoare dedicate spectacolelor de la Pesaro, voi folosi titlurile originale ale operelor, în limba italiană)

În stânga, Ewa Podles

Regizorul Davide Livermore şi al său „Ciro in Babilonia”

           A cincea (1812) din cele 40 de opere ale Lebedei de la Pesaro, marcată de compozitorul de 20 de ani drept „dramă cu coruri”, are subiect istoric pe libret de Francesco Aventi. Titlul spune totul. Producţia din festival văzută în seara de 10 august  datează din 2012 şi este o colaborare cu Museo Nazionale del Cinema, Torino. Italianul Davide Livermore, susţinut de Nicolas Bovey (scenografie şi lumini), Gianluca Falaschi (costume) şi D-WOK (videodesign), a ţinut să îmbine o viziune de început de secol XX cu una clasică, de epocă. Formula  a funcţionat. Susţinută de proiecţii explicative, trama a debutat pe scenă ca într-o... sală de cinema, în care „spectatorii” – corul şi figuraţia – costumaţi ca în epoca filmului mut, au asistat la derularea acţiunii. Eroii au apărut dintr-odată în straie inspirate de povestirea biblică, interesant şi echilibrat stilizate, culorile preferate fiind albul şi negrul, concordante cu peliculele mute. Machiajul a rămas însă în stil „belle époque”. Melanjul nu a deranjat. Personajele s-au întrepătruns cu „spectatorii”, au jucat printre ei în atitudini moderne, expresive. Intenţia regizorului a mers în direcţia unei universalizări a receptării care, chiar dacă rămasă la începutul secolului trecut, a răzbătut în esenţe până astăzi. În scenă, au atras bogatele costume desenate din figuri geometrice, coifurile extravagante, proiecţiile dinamice, ca de pildă „construirea” pe ecran a închisorii în care urma să fie deţinut Ciro, regele Persiei.

Ewa Podleś, un fenomen vocal la 64 de ani

          În rolul acestuia, în travesti, contralta poloneză Ewa Podleś specializată în belcanto a impresionat. Vârsta nu se simte şi ampla voce a artistei şi-a prezervat calitatea de etalare a unei somptuoase culori sombrate, cu profunzimi ale sonorităţilor pe întreg ambitusul, care par că vin din adâncimi abisale. Rezonanţe de bronz. Notele grave „de piept” sunt de o o grosime, o „grăsime” incredibile, aproape masculine, virtuţi potrivite pentru o contraltă rossiniană, aşa cum se spune că a fost Marietta Marcolini, creatoarea rolului. Li s-au adaugat alte însuşiri, cum ar fi capabilitatea de executare la perfecţiune a agilităţilor, în conjuncţie cu o puternică forţă de transmitere a expresiei, de la cântul „doloroso”, dulce, delicat, la cel puternic accentuat dramatic. Omogenitatea între registrele glasului a fost stupefiantă, respiraţia în perfectă condiţiune a permis emiterea unor note înalte sau grave de incredibilă lungime. Pe bună dreptate, Ewa Podleś a „demolat” sala prin aplauze, ovaţii, bătăi din picioare. O voce şi o interpretare cu totul speciale.

Ewa Podles şi Pretty Yende         

Soprana sud-africană Pretty Yende a cântat remarcabil în rolul Amira, soţia lui Ciro şi prizoniera lui Baldassare. Cu glas rotund, consistent, larg dimensionat, a frazat inspirat, expunându-şi lirismul până în zona înaltă, în care alături de sunete percutante, strălucitoare şi-au făcut loc pianissime aerate. Perlatura a fost executată cu inflexiuni rafinate, iar în registrul supra-acut, în ţesături vocale „staccato”, a avut preciziunea laserului.

Ewa Podles şi Antonino Siragusa         

Rolul tiranului Baldassare, regele asirienilor în Babilonia, a revenit tenorului italian Antonino Siragusa, artist cu timbralitate eminamente lirică, dar căreia i-a adăugat inserţii metalice, incisive şi accentuări violente. Acutele, câteodată uşor vibrante, au înfăţişat pe lângă energie, distilări în mezzoforte, mergând până la falsetto, Siragusa modelând potrivit şi cu uşurinţă desenele melodice.

          Tot un tenor energic a fost şi italianul Alessandro Luciano (Arbace, căpitan în armata lui Baldassare), cu cel mai bun moment în atacul spectaculos al supra-acutei ce-i revine în finalul ariei din primul act.

          Soprana spaniolă Isabella Gaudi a cântat cu timbru plăcut, uşor întunecat, partitura de mezzosoprană a Argenei, confidenta Amirei.

          Cei doi başi, moldoveanul Oleg Tsybulko (Principele babilonian Zambri) şi georgianul Dimitri Pkhaladze (Profetul Daniello), au expus, primul - o voce impunătoare, cel de-al doilea – una profundă, inclinată către cantabilitate nobilă.

          Alături de valoroasa interpretare solistică, luxul spectacolului a venit şi prin lectura oferită de Orchestra şi Corul de la Teatro Comunale din Bologna, aflate sub bagheta italianului Jader Bignamini, debutant la Pesaro, dirijor preocupat de asocierea sonorităţilor excelenţilor instrumentişti cu dramaturgia. Meritoriu. Pregătirea coriştilor, demers important în economia spectacolului, a fost făcută cu bune rezultate de Andrea Faidutti.

„Il Turco in Italia” sub semnul lui Fellini

         Au fost peliculele marelui cineast Federico Fellini, îndeosebi faimosul „8½”, care l-au inspirat pe acelaşi Davide Livermore (regie şi decoruri) pentru noul spectacol al festivalului, realizat în coproducţie cu Palau de les Arts Reina Sofia din Valencia şi în compania cunoscută de la „Ciro in Babilonia”, a desenatorului costumelor Gianluca Falaschi, a designerilor de video şi lumini, D-WOK, respectiv Nicolas Bovey. Proiecţiile pe fundal au fost şi aici nelipsite, figura lui Fellini stabilind de la început analogia.

Regizorul a profitat de existenţa în libretul rossinian (datorat cunoscutului în epocă Felice Romani) a poetului Prosdocimo, care caută subiecte pentru o piesă de teatru şi a ales-o drept cheie a viziunii sale. Aşa încât scena a devenit platou de filmare (nelipsite, clacheta şi macaraua) în care eroul a fost prezent permanent, sub diverse înfăţişări, de la bard antic în togă la Marcello Mastroianni (regizorul Guido Anselmi din filmul „8½”) şi la însuşi Fellini. Fiorilla, principala eroină feminină, soţia lui Geronio, a apărut pe un scuter, în postura divei de cinema Claudia Cardinale (Femeia ideală din film). Nicio problemă, şi Geronio pedalase cu sârg la o bicicletă. Don Narciso, iubitul Fiorillei, a intrat în scenă cu Alberto Sordi - look. Evident epoca de translatare a acţiunii a fost cea a anilor '60 ai secolului trecut, cu costumaţiile adecvate, cu excepţia personajelor turce, Selim, Zaida, Albazar, care şi-au păstrat vestimentaţia tradiţională musulmană. Paralela cu producţiile felliniene a funcţionat doar în parte, atâta timp cât subiectul operei a fost de neatacat. A rămas doar ideea de turnare a unei pelicule, cu referire la câţiva monştri sacri ai cinematografiei italiene.

          În ansamblu, Livermore a manevrat dinamic platoul, scenele de circ au avut vivacitate, travestiurile, comicul de situaţie şi micile gaguri au fost seducătoare.

          Pe alocuri, regizorul nu a renunţat la naivităţi. Mă gândesc la „ornarea” vizuală a uverturii printr-o scenetă în care eroii se prezintă verbal, pleonastic susţinută de proiecţia pe fundal a unor cartoline cu chipurile lor. 

Seducătorul Erwin Schrott

Erwin Schrott sau glasul dominator

          Basul uruguayan este o vedetă a eşichierului liric. Se ştie. A debutat acum, la Pesaro, în rolul Selim şi a impresionat de la prima intrare în scenă (cavatina „Bella Italia, alfin ti miro”) printr-o voce de mare anvergură, generoasă, bogată în armonice, cu acute fabuloase, „cât casa”. A preluat cu maleabilitate şi uşurinţă agilităţile rossiniene, executate în articulări pregnante. Frazele cantabile au cunoscut plămădiri variate de la forţă la înmuieri subtile. Glasul lui Erwin Schrott a generat bucurie sonoră. La 44 de ani, cred că ar trebui să se orienteze către marile roluri verdiene care până acum nu i-au stat încă în atenţie. Darurile native îl recomandă.

Nicola Alaimo şi Erwin Schrott

În distribuţie, alte voci bune, de şcoală italiană, au dat viaţă rolurilor Prosdocimo (baritonul Pietro Spagnoli, cu glas percutant, bine impostat, cu rostire plină de intenţii a recitativelor) şi Don Geronio (baritonul  Nicola Alaimo, ambitus mare al vocii şi expunere potrivită a pasajelor de coloratură ale ariei din actul secund). Don Narciso a fost tenorul american René Barbera, cu emisie uşor nazală, dar cu atacuri înalte incisive, de forţă. Eroic a cântat aria „Tu segonda il mio disegno” (actul al doilea), finalizată cu un Do supra-acut incredibil. În acelaşi mod şi-a încheiat aria din actul secund şi tenorul italian Pietro Adaini (Albazar, confidentul lui Selim), în pofida unor sunete opace sau nazale. În rolul Zaida a apărut mezzosoprana italiană Cecilia Molinari.

Olga Peretyatko

Contradictorie a fost prestaţia frumoasei soprane ruse Olga Peretyatko (Fiorilla), un nume de rezonanţă pe scenele lirice ale momentului. Artista stăpâneşte scriitura rossiniană, o desenează cu bune accentuări în structura frazelor, dar cavatina de intrare „Non si dà follia maggiore” a revelat asprimi timbrale şi o concepţie ştearsă în creionarea personajului. Deşi coloratura a strălucit, iar staccaturile au fost diafan înfăţişate, marea arie finală „Squallida veste, e bruna” a propus sunete întrucâtva dispersate şi acute sub tonul corect. În plus, ţesătura vocală înaltă i-a pus probleme. Nu mă miră că publicul a reacţionat negativ la aplauzele individuale de la sfârşitul spectacolului. Este posibil ca Olga Peretyatko să nu fi fost în cea mai bună condiţie de glas, dar acest lucru se face de obicei cunoscut asistenţei, printr-un anunţ.

Născută la Roma, dirijoarea cu gestică viguroasă Speranza Scappucci a debutat cu „Il Turco in Italia” la Festivalul Rossini. Nu posedă o experienţă foarte mare în fosele teatrelor de operă (a fost până de curând corepetitoare) şi acest lucru s-a văzut în conducerea Filarmonicii Gioachino Rossini şi a Corului Teatrului „della Fortuna M. Agostini”, pregătit de Mirca Rosciani. După o uvertură în care evidenţierea planurilor sonore nu a fost clară, decalaje s-au insinuat în cvartetul Fiorilla, Narciso, Geronio, Selim (actul prim), iar cvintetul Fiorilla, Zaida, Narciso, Geronio, Selim (actul secund) a fost pe muchia derapajului. Chiar şi corul a demarat, pe alocuri, greoi. Practica o va propulsa în continuare pe Speranza Scappucci către perfecţionare.

Aşa a fost în seara zilei de 12 august producţia cu „Il Turco in Italia”, „dramă buffă” compusă în 1814, cea de-a 13-a operă rossiniană.

(Fotografiile din text au fost oferite de Biroul de Presă al Rossini Opera Festival)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
29.08.2016, 20:42:05

Despre Peretyatko s-a aflat chiar in zilele respective, desi nu s-a anuntat oficial, ca a facut o alergie (se pare la gluten) si ca abia putea sa scoata sunete. Nu a anulat seria cu "Turco" in care s-a imbunatatit pe parcurs, ultimul spectacol fiind si cel mai bun, dar a anulat prezenta in gala Florez, unde a fost inlocuita de Marina Monzò, interpreta rolului "Contesa di Folleville" din spectacolul cu "Il viaggio a Reims" al tinerilor absolventi. Rolul insa ii este cam la limita, iar vocea rotunda si calda de acum cativa ani s-a asprit considerabil si a inceput sa aiba probleme in acut. Scappucci e cel mult un surogat de dirijor. Chiar daca poate, intr-un final, sa tina in mana un ansamblu, nu da vreun semn ca are vreo afinitate spirituala si/sau afectiva cu muzica respectiva, totul fiind o pura mecanica, incolora, inodora, insipida, complet anosta. Dar italienii sunt patrioti si intotdeauna ii vor ovationa pe ai lor indiferent cat de bine sunt, insa le vor gasi destule noduri in papura strainilor.