Arte

articolul anterior articolul urmator

Despre „minunata“ „eră Ceauşescu“ şi serialele ei „zburătoare“. Sau despre „comunismul meu“

52
6 Jul 2021 23:50:58
Doinel Tronaru
Peter Gilmore (1931-2013), interpretul căpitanului James Onedin, între 1971 şi 1980
Peter Gilmore (1931-2013), interpretul căpitanului James Onedin, între 1971 şi 1980

Urmează o analiză a „epocii Ceauşescu“ (anii high şi late ai comunismului românesc – anii ’70-’80, pe care i-am prins în copilărie) prin intermediul unei treceri în revistă, parţiale şi sporadice, a serialelor TV difuzate în cele două decenii, aşa cum mi le amintesc eu. Textul l-am scris spontan, într-o duminică seară, pe măsură ce se apropia ora 6, pe care, după cum spun, o asociam, când eram mic, cu „Linia maritimă Onedin“.

Este, de fapt, vorba despre „cultura“ părinţilor mei (în sensul antropologic al termenului), care, până la un punct, a fost şi a mea, şi care, bineînţeles, m-a influenţat masiv în copilărie. Modelul este un articol de revistă al scriitorului britanic Jonathan Coe, pe care-l menţionez în text, în care aparent vorbeşte despre filmul lui Billy Wilder „Viaţa secretă a lui Sherlock Holmes“ (lost and found), dar de fapt îi aduce un omagiu bunicului său care nu mai este, aşa cum şi eu vreau să îi aduc un omagiu tatălui meu. Punctul central, core-ul acestei anamneze sunt orele de „sâmbătă seara, duminică dimineaţa“, când, copil crescut de bunici fiind, petreceam timp cu părinţii mei, dar aveam şi acces la televizor.

11 aprilie 2021: “Duminică la ora şase” – “Comunismul meu”

“Duminică la ora şase”. Mereu momentul ăsta al săptămânii îl asociez cu... “Linia maritimă Onedin”. Sufeream foarte tare pentru că, crescând la bunici (şi aceştia neavând televizor), nu puteam să văd serialul. Nu mă bucuram de această fericire decât în vacanţe, altfel nu aveam cum (vacanţa de vară – “vacanţa cea mare”, cum îi spunea atât de frumos Ionel Teodoreanu –, trei luni în cap, de la 15 iunie până la 15 septembrie, pe vremea aceea chiar era un paradis). Când ne vedeam, la sfârşitul săptămânii (sâmbătă, după şcoală, fiind “zi scurtă” pentru salariaţi, unchiul meu – care lucra la o schelă petroliferă din apropiere şi, foarte important, avea “autoturism” – mă lua şi mă ducea la părinţi, “la bloc”), tatăl meu îmi povestea ce se mai întâmplase în episodul din duminica precedentă.

Puteam să văd însă serialul pentru copii (episoade scurte, de 25 de minute) de duminică dimineaţa. Mă trezeam devreme – părinţii mei dormeau puţin mai mult în acea dimineaţă, fiind singura lor zi liberă din săptămână –, mă duceam în “sufragerie” şi deschideam televizorul. Era mai întâi o emisiune “pentru pionieri”, “Tot înainte!” cred că se numea, apoi parcă ceva pentru copiii cei mai mici (denumiţi ulterior “şoimi ai patriei”), nu mai reţin cum îi spunea, şi în sfârşit, de la ora 9 la 9.30, serialul propriu-zis (mai târziu, în anii ceauşismului târziu, anii ’80, totul a fost înlocuit cu un “maraton” propagandistic inform, în care trebuia să fii atent când îţi bagă episodul de serial din ce în ce mai trunchiat, dar nu contează, eu vorbesc de o perioadă anterioară, mai veche).

“Oferta” era variată: de la serialele americane educative, “family” cum le spunem acum

(anii ’70 sunt cei în care Ceauşescu încă se mai afla în relaţii bune cu americanii şi cu Occidentul),

cu animale, în general, mai rar fără (“Daktari” – pe acesta nu l-am prins, fusese înainte să cresc “băiat mare”, dar copiii mai mari vorbeau cu veneraţie despre el –, “Blândul Ben”, “Întâmplări din Ţara Curcubeului”, acesta o producţie canadiană, evident), trecând prin – preferatele mele, eram înnebunit după orice era istoric – serialele istorice şi “de capă şi spadă” (“Ivanhoe”, “Robin Hood”, “Săgeata neagră”, după Stevenson, “Cavalerul Nigel” – pe acesta ţin minte că-l identificasem odată pe imdb, acum iarăşi nu-l mai găsesc), culminând cu celebrele producţii româneşti, deloc “cele din urmă” (“Toate pânzele sus”, “Cireşarii” lui Chiriţă şi Blaier, mai târziu, în anii ’80, “Racheta albă”). (La “turn of the decade”, în jur de ’80, când deja nu mai făceam această “navetă”, ţin minte că s-a dat şi-o variantă care mi s-a părut destul de erotică la “Căpitan la 15 ani” – era unul dintre Jules Verne-urile mele preferate, am citit-o de câteva ori –, vreo trei episoade în care Dick Sand mai avea puţin şi i-o trăgea soţiei patronului său, Mrs. Weldon – devenită aici Clara Marlowe şi întinerită, în acest scop, substanţial faţă de roman –, se sugera că a şi făcut-o, de fapt; le-am identificat acum ca fiind o miniserie realizată de... spaniolul Jesús Franco, maestru al cinemaului de exploitation al mirificilor ani ‘70.)

Încântat şi surescitat de ceea ce văzusem pe micul ecran, luam micul dejun împreună cu părinţii mei, care se treziseră între timp, ne îmbrăcam şi ne pregăteam de “îmbarcare”: ne duceam să aşteptăm autobuzul (“rata” i se spunea, habar n-am de ce; probabil, o măgăoaie uzată şi plină de praf, dar pe vremea aceea răul şi mizeria nu te atingeau, pur şi simplu nu le sesizai), care ne readucea “la ţară”, “în casa bunicilor”. Părinţii mei rămâneau după-amiază aici, luau prânzul, orele treceau repede şi apoi îi petreceam la aceeaşi “rată”, pentru a se întoarce acasă taman la timp pentru a prinde “Onedin” sau ce alt serial mai era pe acel interval orar, lucru care mă umplea de disperare.

Cam acestea erau momentele mele “de fericire”, în care intram în contact cu imagini cinematografice: casa bunicilor nu avea nici măcar curent electric, iar primul meu contact cu lumea a fost prin cărţile lăsate “în casa părintească” de unchiul meu pe care le citeam avid, până seara – nu foarte târziu, pentru că la 9 era ora de culcare –, la lumina... lămpii cu gaz; în principal, colecţia de “Magazin istoric”, pentru că restul manualelor şi al cărţilor le-am devorat rapid; văzând că am învăţat să citesc – pe abonamentul de “Scânteia” al bunicului meu –, părinţii au început să-mi cumpere cărţi pentru copii, dar nu puteau ţine pasul cu “foamea” mea; după ce am mers la şcoală, odată trecut în clasa a II-a (!), am putut să încep să împrumut cărţi de la biblioteca din sat, de la “căminul cultural” – doar două titluri era voie, dar eu eram singurul care puteam să iau 3, chiar 4, pentru că le aduceam întotdeauna pe toate după o săptămână, când se deschidea din nou (mi-amintesc acum că bibliotecara parcă venea din alt sat, era, cum am spune-acum, un “part time job”). (În sala de la “căminul cultural” nu se puteau da filme, de fiecare dată când se întâmpla asta era un haos şi o hărmălaie de nedescris, iar mai târziu, când m-am mutat “la bloc”, am început să văd filme la un cinematograf de cartier, denumit bombastic “Luceafărul”, etapă pe care-am povestit-o în “Epoca de aur a ecranului de argint”.)



Revenind la serialele TV (ce “cărţile copilăriei”, pe-acelea le mai regăseşti, “serialele copilăriei” :) – pentru că, aşa cum spune Jonathan Coe, într-un text publicat demult în “Cahiers du Cinéma” care mi-a plăcut enorm, contează momentul precis în care ai văzut acel film sau serial, cu cine, unde etc.), duminică seara, până-n Telejurnal, era difuzat “Linia maritimă Onedin” (de departe, cel mai mare succes al epocii pe acest interval orar) sau nişte seriale (atenţie, toate occidentale!) biografice, documentar-educative dar ficţionalizate (mi-amintesc de unul dedicat “Marilor descoperiri geografice”, în care un savant bărbos avea un scurt intro, pentru a contextualiza “ştiinţific”; aşa am aflat prima oară de infamii acum Pizarro si Cortés, pe vremea aceea văzuţi doar ca nişte simpli... conchistadori).



Mult mai interesant era ceea ce se întâmpla în cursul săptămânii (dar la care, după cum am spus, nu aveam acces decât în timpul “intersecţiilor” dintre vacanţa mea şi concediile părinţilor mei – sau celebrele “zile libere” de 1 Mai, 23 August şi... cam atât, despre care-am mai scris, numai că acelea erau burduşite de program TV “special”, patriotic). Luni seara se difuza aşa-numitul “Roman foileton”, adică ecranizări în serial după opere literare clasice, aproape în totalitate producţii BBC (părinţii mei văzuseră astfel “Forsyte Saga” şi le lăsase o impresie puternică).

Înnebuneam că nu pot să văd ce se mai întâmplă cu Poldark – era vremea lui –, şi, de fiecare dată când auzeam numele-atât de misterios de Demelza, simţeam o gheară cum îmi strânge inima.

Joi seara, până-n Telejurnal (undeva în intervalul 18-19.30 înseamnă că trebuie să fi fost), era un moment-cheie al săptămânii: se difuza câte un episod dintr-un serial TV de animaţie pentru copii. Era vorba în principal de producţii japoneze, ceea ce acum numim “anime”-uri (“Heidi”, “Cuore”; mai târziu, când programul, din cauza restricţiilor, s-a dat peste cap, s-a difuzat sâmbătă după-amiază, cred, tot japonezul “Micuţa Nell”, după “Magazinul de antichităţi” / “The Old Curiosity Shop” al lui Dickens, cu neuitatul şi obsesivul ei “Arigato”), dar aici se “strecurau” şi producţii sovietice (ei excelau în animaţia cu păpuşi): celebrul şi iconicul “Buratino sau Cheiţa de aur” şi “Vrăjitorul din Oraşul de Smarald”, versiunea lor la “Vrăjitorul din Oz”. Am mai scris că primele imagini în mişcare pe care le-am văzut la TV, pe la vreo 4-5 ani, cred că sunt cele din serialul “Heidi”, care-am avut surpriza, la maturitate, să aflu că era realizat de marele animator Isao Takahata.

Serialul (japonez) prin excelenţă al acelei perioade, al acelei vârste şi al acelei generaţii, despre care s-ar putea scrie pagini nesfârşite, a fost însă “Sindbad Marinarul”, un mix halucinant al poveştilor din “O mie şi una de nopţi”,

în care Sindbad era transformat într-un copil, (iniţial) complet asexuat, Ali Baba într-un adolescent, iar Aladin într-un bătrân sfătos, iar toţi trei (în seria a doua, pasărea vorbitoare Sheila se dovedeşte a fi fost o prinţesă transformată de vrăjitori în animal şi reuşeşte să-şi recapete forma umană – deci patru –, iar până la final şi băieţelul Sindbad se maturizează erotic) se află într-o nesfârşită luptă cu demonii şi vrăjitorii, încheiată cu bine de-abia la sfârşitul părţii a doua (de altfel, reluat în anii ’80, spre marea mea bucurie, pe TVR 2, care se prindea numai în Bucureşti – duminică la 16 sau 16.30 –, serialul a fost întrerupt brutal odată cu marile restricţii de economisire a energiei iniţiate de Ceauşescu, când acest TVR 2 a fost oprit, eliminat, iar programul TVR1 luni-vineri a fost redus la celebrele două ore – iarna grea a lui 1983-84, pentru cine şi-o mai aminteşte –, iar acest lucru, pentru mine, a servit şi ca epitaf pentru comunism, pentru “comunismul meu”).



A mai fost, în aceste seri de joi (mi-aduc aminte acum că, după Telejurnal, urma programul “Joia tineretului”, în care se difuza serialul lui Carl Sagan “Călătorie în Univers” – ştim acum că era “Cosmos” –, dublat de uimitoarea voce a lui Florian Pittiş, continuat de “Meridianele dansului”, parcă, o emisiune cu proto-videoclipuri prezentată de Octavian Ursulescu – dar... alte subiecte, “alte glasuri, alte încăperi”; btw, şi cartea asta am citit-o tot pe-atunci, când eram foarte mic, şi nu mai ţin minte nimic din ea, decât titlul), şi un serial minunat de desene animate cu animale, intitulat “Întâmplări din pădurea verde” (a fost reluat parţial, oarecum “clandestin”, şi la începutul anilor ’80, la “Matineu de vacanţă”), dar, cum nu am acces la titlul original, nu am mai putut, în era internetului, să-l identific – nu ştiu dacă cineva mai ştie despre ce vorbesc aici.



Sâmbătă seara, tot înainte de Telejurnal (şi-aici era un punct-cheie, pentru că, cum am spus, în general eram deja ajuns “la bloc”, în faţa televizorului, alb-negru desigur, ca oricare de pe vremea-aia), se dădeau un fel de filme americane clasice, dar populare, din “epoca de aur a Hollywood-ului”, cred că asta era intenţia formatului. Primul pe care mi-l amintesc a fost “Tarzan, omul-maimuţă” şi urletul său înfiorător, care-ţi îngheţa sângele în tine (e posibil să fi fost chiar în aceeaşi săptămână cu primul episod văzut din “Heidi”, de ce nu); filmele cu Weissmüller au fost, începând din acel moment, unul dintre marile fetişuri ale copilăriei mele; îmi rămăseseră în minte doar flash-uri de o stranietate imposibil de descris în cuvinte, cum ar fi “Tarzan şi naziştii” (prima oară când am auzit cuvântul, am întrebat ce-s ăia) sau “Tarzan şi amazoanele”; în prima jumătate a anilor ’80, s-a reluat ceva – am primit vestea cu extaz – în acel “maraton” pentru copii de duminică dimineaţa de care vorbeam, dar doar primele două lung-metraje şi transformate în episoade de serial, cum se întâmpla cu multe filme pentru care nu mai era timp să fie difuzate integral pe-atunci; peste ani, spre sfârşitul anilor ’90, seria integrală de filme

(Tarzan şi Jane ajung, în cele din urmă, bătrâni, iar prim-planul, treptat, este ocupat de fiul lor, Boy)

s-a difuzat pe Acasă TV, şi mă trezeam conştiincios în fiecare sâmbătă dimineaţă devreme, pentru a mai vedea câte un lungmetraj, dar, bineînţeles, nu am mai regăsit, la acea vârstă, acelaşi “sense of wonder”. După seria cu Tarzan, a urmat aici o serie de filme cu Shirley Temple, după care nu prea m-am omorât, apoi o savuroasă serie de calupuri de scurt-metraje din “Anii de aur ai comediei”, sau ceva de genul ăsta, cu filme de slapstick americane: Ben Turpin, Fatty Arbuckle, pompierii Keystone, Harold Lloyd cu incredibilul său ceas, şi, desigur, above all, Charlie (îi spuneam noi) Chaplin şi duoul Stan si Bran, ale căror lungmetraje, de genul “Fra Diavolo”, s-au dat masiv, spre deliciul nostru al tuturor.



În sfârşit, seara târzie de sâmbătă era dedicată unui episod dintr-un serial american recent, poliţist sau, pare greu de crezut, chiar “politic” (urmat de emisiunea “Întâlnire cu satira şi umorul”, alte două cuvinte misterioase pentru mine, dar nici glumele nu prea le înţelegeam sau mă plictiseau), dar, cum acelaşi unchi, de obicei, venea la noi în vizită cu soţia şi copilul – aţi reţinut că avea “maşină mică” :) –, iar maturii urmăreau cu sfinţenie serialul respectiv, care pe noi, cei mici, ne cam depăşea, preferam să mă joc cu vărul meu. S-au perindat astfel, pe micile ecrane de sâmbătă-seară, celebrele “Colombo”, “Kojak”, “Reagan”, “În spatele uşilor închise” (mai înainte, ştiu din povestirile tatălui meu, fuseseră “clasice” precum “Mannix”, “Sfântul”, “El Fugitivo”, “Un şerif la New York” etc.),

dar deasupra tuturor, în anii ’70, a strălucit ca un soare de neatins serialul “Om bogat, om sărac”, căruia şi eu, deja versat acum, “drăgăliţă-Doamne”, i-am acordat toată atenţia

(despre saga fraţilor Jordache, a descendenţilor lor şi a teribilului, inubliabilului Falconetti, cu înspăimântătorul său ochi lipsă, şi impactul ei asupra mea am mai scris pe undeva).



Ah, şi cum puteam să uit “Roots” (“Roots Bloody Roots”, cânta Sepultura mult mai târziu), “Rădăcini” pe limba noastră, cu sclavul Kunta Kinte şi toţi nenumăraţii săi descendenţi, şi toate deliciile artistice pe care serialul ni le-a procurat în acei ani, unor familii oarecare dintr-o ţară socialistă “de la capătul lumii” (comuniste), aflate sâmbătă de sâmbătă în faţa televizoarelor.

Spre sfârşitul decadei, TVR a difuzat primul episod din “Dallas – Compania petrolieră Ewing”, şi, literalmente, din acel moment “lumea nu a mai fost la fel”

(comunismul, de fapt, prin acest lucru îşi bătuse cuiul decisiv în sicriu, dar mult mai târziu ne-am dat seama; prima greşeală a fost difuzarea serialului, cea de-a doua întreruperea lui, dar aici este mult de analizat), dar treaba asta nu poate fi înţeleasă decât de cineva care-a trăit pe vremea aia (impact a mai avut, în primii ani ’80, şi românescul “Lumini şi umbre”, dar aceasta-i o cu totul altă poveste, despre care-am scris de numeroase ori).



Ca să închei, în timpul vacanţelor programul cuprindea, dimineaţă şi după-amiază (cât a permis politica aberantă a lui Ceauşescu, deci clar până în 1984), aşa-numitul “Matineu/Ecran de vacanţă”, în care se reluau o parte din aceste producţii pentru copii, dar

tot aici s-a difuzat pentru prima oară, prin 1983, ceva cu totul deosebit, echivalent cu o “explozie atomică”, ceva cum nu se mai văzuse niciodată până atunci: “ARABELA”

(începuse şcoala, şi, ca să putem vedea ultimul episod, care continua să se difuzeze la aceeaşi oră de după-amiază, numai că noi eram “mari” acum şi învăţam în schimbul doi, după-masă, am făcut o “petiţie” la profesori şi director, care, culmea, a mai fost şi acceptată, şi astfel o întreagă şcoală a plecat in corpore şi a “intrat în case”, pentru a deschide televizoarele şi a afla “cum se termină povestea”, a lui Petr şi a Arabelei), şi astfel intrăm în anii ’80 şi într-o cu totul altă eră, era “Arabela” / “Micul zburător” / “Vizitatorii”, adică a serialelor cehoslovace/Barandov (au mai fost câteva, precum şi “Karino”, polonez; era un cal, pentru cine şi-l mai aminteşte), despre care aş putea să scriu o întreagă carte.

Petr, Arabela şi inelul lor care mi-a fermecat copilăria...

De fapt, această ordonare şi previzibilitate a lumii comuniste, cât de mult îţi intrau ordinea şi calmul “în sânge”, este ceea ce am vrut să scot în evidenţă. Lumea (şi blocul advers, despre a cărui existenţă ştiai, dar cu care erai în relaţii cordiale; nu te uitai peste gard, să vezi “cât de bine e la ăia”, şi cât de rău este la noi, cum s-a întâmplat în anii ’80) părea încadrată solid într-un făgaş bine (pre)stabilit, iar pentru copilul care eram arăta ca şi când nu se va schimba niciodată: părinţii nu vor îmbătrâni, iar eu nu (mă gândeam că) voi creşte, rămânând un Peter Pan etern.

Aşa considerau încă, la acea vreme, şi comuniştii propriu-zişi, care credeau că “Reichul lor va dura (cel puţin) 1000 de ani”. Când s-a încheiat comunismul, mai exact “comunismul meu”?

Haosul a intrat în lume nu în 1990, ci mult mai devreme, printr-o decizie care-a fisurat apoi la greu însuşi comunismul românesc: cea luată de Ceauşescu în 1979 de plată integrală şi anticipată a datoriei externe a României. Este decizia nefericită (luată de un dictator analfabet economic) care-a distrus comunismul românesc şi, pe termen lung, România. Dar altădată despre cum am perceput criza economică de-atunci, care era de fapt o criză politică, şi care era de fapt o criză ideologică. Adică despre “obsedantul deceniu” 1981-1989.

Şi un comentariu tot de-atunci: Epoca aceea cu Năică, Aşchiuţă, căpitanul Val-Vârtej etc. (anii ’60 – n. mea) nu am prins-o, nu eram născut încă sau eram prea mic. În anii ’80 a fost şi epoca serialelor de la bulgari, despre care nu vorbesc aici; mi-ar trebui o postare cel puţin la fel de lungă, pentru ca să povestesc despre „Studio X”, karatista unguroaică „Linda”, „Cei 7 ai lui Blake” şi multe alte lucruri de felul ăsta. Sau, tot de la noi şi tot din anii ’80, cine mai ştie de seriale precum „Tineri în luptă”, „Norii negri”, „Pan Wolodyjowski” şi multe altele? Sau, ca să vorbim şi de lucruri mai „adulte”, de cehoslovacul „Ambulanţa” (serialul meu „de suflet”, din acea perioadă) sau de iugoslavul „Vântul fierbinte”, care, cu muzica şi dansul lui, le-a făcut mintea să „explodeze” tuturor colegilor mei de generală?

Şi 21 august 2020:

Eu am văzut “Lanţul” (foto sus: Sidney Poitier şi Tony Curtis) la cinema, împreună cu tatăl meu şi fratele meu mai mic, în anii ’80, în ciclul “Mari actori, mari regizori” care rula la acea vreme în mai toate cinematografele bucureştene (la Patria, cred). A fost o cură intensivă de Stanley Kramer atunci, care mi-a prins bine şi mi-a lăsat o amintire de neşters. Tot aşa şi tot atunci l-am descoperit, într-un ciclu dedicat special westernurilor sale (regizate de the great Anthony Mann, în primul rând), pe actorul James Stewart, dragul de el. Dar şi o capodoperă greoaie şi pe alocuri indigestă, ca “Rocco şi fraţii săi”. Ce să mai zic de “Ciociara”, văzut la Studio într-o după-amiază călduroasă de vară (dar în sală era răcoare), în aceeaşi formulă de trio (fuseseră printre filmele preferate din tinereţea tatălui meu).

Era baza unui început de cinefilie, care, după ianuarie 1990, va exploda (mai exact, din toamna acelui an miraculos, când mi-am luat prima oară abonament la Cinemateca Română;

mai înainte fusese însă, la început de primăvară, epocalul Festival al Filmului Italian, despre care-am scris de-atâtea ori – la Cinema Studio şi Cinema Patria). Comunismul avea astfel de efecte perverse, de educare a maselor tocmai atunci când voiai să le restrângi mai mult accesul la informaţie (filmele în programul TV şi în programul cinematografelor din ziare nu aveau titlul specificat, scria doar “film artistic” etc.). Cu toată informaţia debordantă, pletorică pe care-o avem acum (şi cu care nu facem nimic, de altfel), aş schimba oricând epoca 2020 cu “acel” comunism (şi cu acea vârstă, desigur). (după o idee de Marian Sorin Rădulescu)

Citeşte şi:

Odă Bucureştiului dispărut şi post-apocaliptic. Nostalgia 2.0: Bucureştiul vechi şi cinematografele „de cartier“ (13 februarie 2020)

despre puţinele blockbuster-e americane ajunse în sălile de cinema în anii "erei Ceauşescu"

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

52 Comentarii

m wakki
7.07.2021, 01:02:49

în anii high ai comunismului românesc, primeai niște firimituri în bătaie de joc în anii late, nu le mai primeai nici pe alea o mizerie a fost de la un cap la altul

+5 (9 voturi)
Omul UnOm
7.07.2021, 01:21:07

In anii 70 inca se mai dadeau filme bune. Se gasea si mancare. In anii '80 insa treaba s-a schimbat la 180 de grade si aveam doar 2 ore pe zi de ode inchinate tovarasului. La cinematograf se mai gaseau inca filme bune insa majoritatea erau vechi insa oricum tot era ceva in cenusiul anilor '80.

-1 (11 voturi)
Iulian Arion
7.07.2021, 08:15:41

Tot comertul exterior era facut de catre ofiterii securitatii. 10% din contravaloarea exporturilor era repartizata de ei, intre ei, ca participare. Toata nebunia era coordonata de catre capetenii care mai sunt in viata si pot fi interogati: Caraman, Teodorescu Filip si altii. Ca sa-l orbeasca pe ceasca, i-au creat cultul personalitatii.

0 (10 voturi)
Iulian Arion
7.07.2021, 08:29:08

Alte seriale: Planeta Gigantilor, Pierduti in spatiu. Erau difuzate duminica la orele 17:00 dupa emisiunea "Post meridian" a lui Aristide Buhoiu. Acesta a mai realizat "Drumuri europene". Genericul muzical era "the eve of the war song" intre 0:40 si 1:57 din razboiul lumilor.

-3 (11 voturi)
Siroi
7.07.2021, 09:38:29

Alt serial mult mai celebru a fost Tudor Vornicu care era Sambata cred . Si Programul numit Revelion care se dadea chiar in noaptea de revelion . Comunismul a fost cam cea mai buna perioada a romanilor . In primul rand un mare merit il are ca i-a bagat pe politicienii corupti la puscarie .

-6 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (52)

Modifică Setările