Despre Orchestra Naţională Radio şi premierul Chinei, un recviem şi-un dirijor din America

Care este legătura între premierul Chinei şi Orchestra Naţională Radio România? Cu surprindere au aflat-o toţi cei care i-au ascultat discursul în faţa Parlamentului României, în care acesta a amintit despre prezenţa Orchestrei Naţionale Radio în festivalul de primăvară de la Shanghai.

În astfel de cirucmstanţe, am decis să scriu iar şi să semnez fără pseudonim un articol despre Orchestra Naţională Radio, inspirată de programele de anvergură ale ultimei perioade. Peer Gynt de Grieg cu Tiberiu Soare, Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgski-Ravel cu Cristian Mandeal, Simfonia a II-a de Rachmaninov cu Martin Panteleev, Simfonia a IV-a Romantica de Bruckner cu Julien Kuerti, Recviemul de Mozart cu Cristian Măcelaru la pupitru, toate cu aportul unor solişti remarcabili sau a Corului Academic Radio.

Toate succesele incontestabile din ultima perioadă ale Orchestrei Naţionale Radio ‒ deşi momente artistice deosebite au semnat şi Corul Academic Radio, Orchestra de Cameră şi respectiv Corul de Copii (dacă e să ne reamintim doar de recentele evoluţii în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu) poartă cu sine o nuanţă care poate scăpa publicului, chiar şi celui avizat.

Este vorba despre discrepanţa tot mai mare dintre statutul profesional şi cel social, de care „se bucură“ artiştii care au urcat pe scenă şi au entuziasmat publicul prin evoluţiile lor, fie că asta s-a întâmplat la Bucureşti la Sala Radio sau la Sala Palatului, la Balcic sau la Shanghai, în cea mai importantă sală de concert a oraşului de 16 milioane de locuitori.

Orchestra Naţională Radio în festivalul din primăvară de la Shanghai (foto: Virgil Oprina)

Pentru a marca această tendinţă evident ascendentă, un ansamblu artistic de 100 de persoane are nevoie de un delicat sistem motivaţional, în care scopul profesional individual trebuie acordat cu cel colectiv. Pentru un muzician, membru al unei orchestre de elită naţională, motivaţia îmbracă tot spectrul cuprins între calitatea instrumentului pe care cântă, repertoriul şi partenerii de scenă, dirijorii şi soliştii cu care colaborează, turneele, posibilitatea de a se implica în diferite proiecte şi, deloc în ultimul rând, salariul primit în schimbul muncii sale. Prin muncă se înţelege studiul zilnic individual, al repertoriului, repetiţiile şi în final momentul concertului, când pulsul aflat „la 240“ plasa, pe vremuri, această meserie alături de cea a actorilor, în aşa numită „grupă a II-a de muncă“, din care mai făceau parte minerii sau personalul navigant.

Cea mai proaspătă amintire o am de la Recviemul de Mozart pe care l-am ascultat sub bagheta şi Cristian Măcelaru, un dirijor în vârstă de numai 33 de ani stabilit în Statele Unite. Un tânăr artist plecat din şcoala românească şi care acum face performanţă într-unul dintre cele mai dure medii concurenţiale, venit pentru a doua oară să colaboreze cu o orchestră care, la rândul ei, trăieşte într-unul dintre cele mai dure medii sociale.

Orchestra Naţională Radio în festivalul din primăvară de la Shanghai (foto: Virgil Oprina)

La fel ca anul trecut, colaborarea a fost o mare reuşită, iar acest lucru s-a datorat nu atât „pasiunii pentru marea muzică“, o noţiune care din păcate astăzi sună de-a dreptul cinic, cât unui respect faţă de sine pe care – spre cinstea lor – membrii Orchestrei Naţionale Radio şi ai Corului Academic Radio au reuşit să îl ridice la nivelul unui artist venit dintr-un mediu în care excepţionalul reprezintă paradigma fiecărui concert de stagiune.

Sala arhiplină care aplaudă în picioare reprezintă unul dintre ingredientele de bază ale hranei sufleteşti pentru orice artist. Dar fără o susţinere materială nuanţată pozitiv, stimulând colectivul, dar evidenţiind excepţiile, mai ales în mediul nostru balcanic, este extrem de greu să reziste în timp.

Recviemul de Mozart în versiunea oferită de Cristian Măcelaru la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio şi Corului Academic Radio a impresionat prin rafinamentul scoaterii în evidenţă a vocilor, prin subtilitatea preluării nuanţelor ‒ o lecţie pe care muzicienii români par să şi-o însuşească tot mai bine ‒ şi printr-o unitate a întregului în care au putut fi apreciate reuşitele colective, cor şi orchestră, dar şi cele individuale la instrumentele de suflat din lemn sau cele de partidă, cum a fost cazul alămurilor. Nu a fost o versiune definită de estetica sobrietăţii tragice, de sorginte europeană, aşa cum eram obişnuiţi, ci o variantă dominată de desfăşurările cromatice, care a relevat interesante valenţe timbrale ale capodoperei mozartiene.

Aplauzele s-au stins, fracurile şi rochiile de concert s-au reîntors în dulapuri, iar viaţa este reluată din nou „de unde a rămas“, din punctul în care premierul Chinei a evocat succesul unor artişti români în ţara celor aproape un miliard de oameni.