„Dodes’ka-den 2018“. Jurnal de Cannes 1
0Conform organizatorilor, Les Films de Cannes à Bucarest a debutat în forţă în acest weekend, cu peste 5000 de spectatori în săli, cu masterclass-uri ale unor maeştri ai cinematografului mondial contemporan precum Asghar Farhadi, Carlos Reygadas, Manuel Claro ori Gaspar Noé, cu proiecţii sold-out şi cu o emoţionantă gală dedicată lui Lucian Pintilie. Ţările-vedetă ale acestei ediţii sunt Japnia şi Mexicul, una mai exotică decât alta.
19.10: „Un “Dodes’ka-den” adaptat la 2018, cu reminiscenţe din Ozu, bineînţeles, şi din alţi mari cineaşti japonezi, realizează regizorul Hirokazu Koreeda în cel mai recent film al său, “Shoplifters” / “O afacere de familie” (Palme d’Or la Cannes 2018) – care, după proiecţiile din Les Films de Cannes, intră de vineri în cinematografe, distribuit de Independenţa Film. Ca şi în “Like Father, Like Son”, marele său succes din 2013, şi alte filme ale sale, cineastul abordează tema familiei şi a (pseudo-)“legăturilor de sânge”, uneori mai puternice fiind cele create prin convieţuire şi afecţiune reciprocă decât aşa-zisa “voce a sângelui”.
“Felii de viaţă”
Tonul este reţinut şi sobru, departe de efuziunile sentimentale de care, uneori, se lasă copleşite chiar şi filmele europene (pentru că la Hollywood nici nu mă mai gândesc), regizorul oferind “felii de viaţă” prin care naraţiunea înaintează lent, dar sigur, implacabil, spre întorsătura de situaţie din final. Suntem departe de a percepe cu adevărat în resorturile ei cultura niponă, dar Koreeda încearcă să-ntindă o punte între (cele două mari) culturi, de-aici extazul cu care-a fost primit filmul de criticii occidentali, convinşi că au înţeles, deşi de fapt n-au cum să-nţeleagă până la capăt. Dincolo de Kurosawa şi Ozu, “Shoplifters” aminteşte însă şi de alte mari filme ale realismului cinematografic european, cum ar fi “Hoţi de biciclete” al lui Zavattini & De Sica, la care face aluzie încă din titlu.“
“Zona sălbatică” din creierul nostru
19.10: „Mexicanul Amat Escalante (încă tânăr, născut la Barcelona acum 39 de ani), la fel ca toţi marii regizori (de un anume tip) – “lyncheenii”, să le zicem –, cei care mi-au venit în minte – la proiecţia celui mai recent film al său, “La región salvaje” / “The Untamed” (Leul de Argint pentru cel mai bun regizor la Veneţia 2016), de vineri din Les Films de Cannes – fiind japonezul Oshima (“Max, mon amour”) şi polonezul Zulawski (“Possession”, ambele filme fiind însă realizate în Franţa!), nu-şi propune să redea fidel realitatea înconjurătoare, ci să creeze una nouă, o supra-realitate, una “beyond us” (visul nu numai al lui Breton şi-al avangardiştilor, ci, într-un fel sau altul, însoţind specia umană, adiacent acesteia, vezi operele proto-suprarealiste ale unor Bosch, Bruegel sau Goya). Scopul este, însă, în continuare acelaşi, de a cunoaşte cât mai bine, cât mai fidel, cât mai autentic realitatea acestei lumi, care ne-nconjoară (“avem o singură lume”) – “adevărul” acesteia, despre care vorbea,-n opoziţie cu realitatea, cu mimesis-ul, rusul Sokurov.
Astfel, “La región salvaje” din titlu se poate referi atât la zona sălbatică, aspră, brutală din preajma Juarez-ului, de unde-i originar Escalante (şi pe care regizorul a mai portretizat-o, în excelentul “Heli”, din 2013), cât şi la sălbăticia, abisurile din inconştientul uman, personificat de cele două eroine, Alejandra şi Verónica. Spun asta cu toate că DoP-ul filmului, Manuel Alberto Claro (chilian stabilit în Danemarca, a lucrat şi cu danezii Boe şi Lars von Trier), susţinea, la Q&A-ul post-proiecţie, că Escalante a dorit iniţial doar o frescă socială (a plecat de la un articol de ziar, despre un homosexual ucis), căreia a simţit nevoia ulterior să-i adauge o încărcătură fantastică (elemente de SF şi horror).
Acestea fiind zise, “creatura” din filmul lui Escalante (“Fiara”, cum suna traducerea românească a titlului) nu prea m-a convins, ca instrument atât al plăcerii, cât şi al terorii, al durerii, al rănirilor neintenţionate (definiţia sexului, în ultimă instanţă), în schimb felul în care este făcut filmul, da. Jos pălăria pentru montajul cinetic şi eliptic, care vine ca un balsam după tonele de cadre lungi din filmele lui Reygadas, celălalt mexican omagiat de festival in persona, dar şi ale (multor) altor regizori prezenţi în Les Films de Cannes.“
Un triunghi coreean
20.10: „Deşi durează mult, filmului “Burning”, al coreeanului Lee Chang-dong (inspirat de Murakami şi de un fapt real), nu-i sesizezi lungimea, lăsându-te purtat de mâna sigură a regizorului (eu aş fi dat aici un premiu pentru regie). Cineastul îşi creează propriul ritm de care are nevoie pentru a spune povestea, pentru a “construi”, înaintând cu paşi mici, dar siguri. Deşi propriu-zis nu se-ntâmplă niciodată mare lucru, te laşi vrăjit şi nu te plictiseşti niciodată, pentru că-ntotdeauna există ceva care să te captiveze, de la actorii excelenţi până la replici cu miez sau scenografie interesantă. Lee face asta fără emfază şi sigur pe el, fără a epata cu efecte regizorale şi cu cadre lungi nenecesare, de tipul “ia să vedeţi ce pot eu să fac”. Rezultă un “Poliţist, adjectiv” asiatic, à la coreenne, care, ca şi cel românesc, îşi bazează succesul pe o folosire inteligentă a timpului. Altfel, povestea e interesantă şi captivantă, dar nu e ca şi când nu s-ar mai fi văzut.“
20.10: „Ca şi (multe) alte filme godardiene, “Le livre d’image” este un film-colaj, împănat cu imagini de arhivă, în binecunoscuta manieră a autorului (acum, aproape nonagenar) francez, dar de data aceasta el este constituit exclusiv din secvenţe selectate din opere cinematografice de referinţă, din istoria acestei arte (“Histoire(s) du cinema”, cum spunea un film mai vechi al cineastului), alături de câteva picturi, de data aceasta chiar celebre – plus, evident, text/imagine, fragmente recitate de autorul-“narator” din multiple texte literare, bucăţi muzicale care-i plac regizorului etc. Pe unele le recunoşti, pe altele nu, dar nu te poţi împiedica să nu te gândeşti – cum sper că a făcut-o şi Godard – că mare parte dintre aceste lucruri, nowadays, sunt deja uitate sau pe cale să devină.
“Stângă caviar” pe pâine
Ideologic/ideatic, însă, autorul se contrazice, cum a făcut-o, de altfel, toată viaţa acest bourgeois cu aparenţă revoluţionară, născut într-o familie elveţiană foarte bogată: se declară, pe la începutul filmului, oripilat de rândurile lui Joseph de Maistre despre natura războiului ca pedeapsă divină – şi este dreptul său s-o facă –, pentru ca spre sfârşit să spună că este tot timpul de partea bombelor şi a celor care pun bombe – adică de partea terorismului, de la cel algerian până la cel islamic actual –, pentru că va fi întotdeauna de partea săracilor (marota stângiştilor de ieri şi de azi). “Planeta este distrusă de milionul de oameni cei mai bogaţi, care-i consumă frenetic resursele, şi de milionul de cei mai săraci, dar aceştia din urmă o fac pentru că nu au de ales, din disperare şi lipsă de mijloace de subzistenţă.” Aşadar, bogaţi (dintre care face parte şi JLG), stângă caviar în ce are ea mai greţos şi săraci, pe care-i doare undeva că el e de partea lor.“
21.10: „Până acum, în cele trei zile de festival Les Films de Cannes à Bucarest, am văzut filme de Koreeda (Palme d’Or 2018), Escalante, Lee, Godard, Reygadas (2x) şi am asistat la prezenţa in persona a lui Manuel Claro (DoP-ul lui Escalante, Boe, von Trier), Asghar Farhadi şi 2x Carlos Reygadas. Nu-i rău deloc, pentru un weekend de debut. Mai ales discuţiile lui Ionuţ Mareş cu Carlos Reygadas (foto jos) au lămurit nu numai subtilităţile şi particularităţile cinemaului acestuia, ci şi ceea ce ar trebui să înţelegem în general prin film de autor, unul înţesat de cadre lungi şi point of view-uri neuzuale (să nu mai reiau abuzivul termen de “cinema transcendental”), prin cinema ca artă a captării prezenţei noastre în timp (splendide caracterizările făcute de mexican cinemaului lui Tarkovski sau al lui Bresson, mi se pare unul dintre puţinii care i-a înţeles ca cineaşti, ca creatori de limbaj, dar nu vreau să intru acum în detalii).
Criticul de film Ionuţ Mareş şi mexicanul Carlos Reygadas, pe scena masterclass-ului de la Cinema PRO
În esenţă, pentru Reygadas cinemaul este o artă vizuală, cu o "putere a imaginii” egală cu a picturii sau a fotografiei, dar în plus faţă de acestea există în timp, are durată, ceea ce-i adaugă o dimensiune narativă, dar îi şi permite să fie un instrument de captare (şi de pătrundere, înţelegere) a realităţii, inclusiv a celei psihologice şi emoţionale – şi, aş spune eu, chiar dacă autorul se dezice, şi a supra-realităţii, a celei metafizice, spirituale, evident fără a fi vorba de vreo religie aici. Imaginea (în mişcare) trebuie să vorbeasca prin sine (exemplul dat de invitat: “Nostalghia”, ca şi “Stalker”, ale lui Tarkovski), este profesiunea de credinţă a lui Reygadas, ceea ce-l transformă, pentru mine, într-un cineast pursânge, cum nu sunt puţini, dar nici mulţi.
Pintilie, Cehov şi-un “Salon” de neuitat
În zilele următoare voi aprofunda cinemaul reygadas-ian, văzându-i/revăzându-i şi celelalte trei filme din retrospectivă (două văzute deja, însă mai demult), dar aştept cu nerăbdare şi proiecţiile filmelor lui Loznitsa (“Donbass”), Serebrennikov (“Leto”), Pawlikowski sau Garrone. Precum şi eventuale noi descoperiri/revelaţii la filmele lui Lukas Dhont (“Girl”), Sergey Dvortsevoy (“Aika”), Ali Abbasi (“Border”), Ognjen Glavonic (“The Load”) sau Marta Bergman (“Seule à mon mariage”).“
22.10: „A nu se rata, în această după-amiază (Cinemateca Union, ora 17.00), în cadrul retrospectivei integrale Lucian Pintilie dedicate marelui regizor de Les Films de Cannes à Bucarest, proiecţia cu “Salonul nr. 6” (Iugoslavia, 1973), singura ecranizare cehoviană a cineastului (mai intenţiona şi “Duelul”, scenariu publicat în cartea de la Albatros “4 scenarii”, dar n-a fost să fie). Pe lângă că este o raritate, mai ales la cinema, filmul este, într-un fel, şi cel mai bun al lui Pintilie (din motive pe care nu le dezvolt acum), în orice caz o lovitură de maestru, perfectă în clasicitatea sa şi cu un mesaj profund, universal, “dincolo de mode şi timp” (deşi mai zbanghie şi postmodernă, ecranizarea mai recentă a rusului Şahnazarov este departe şi de semnificaţia nuvelei, şi de spiritul lui Cehov, pe care românul l-a surprins mult mai bine). Intrarea este liberă ca pasărea cerului, şi cu atât mai mult e păcat ca nimeni să nu (re)vadă filmul acesta, unic în felul său.“
Citeşte şi:
Despre “Salonul nr. 6”, articol din 2003: Cehov revizitat de Pintilie sau Nimeni nu este profet în ţara lui
Se încarcă comentariile...
