Domnul Caramitru
0
Nu ştiu unde se tratează când au probleme de sănătate personalităţile din România, în ţară sau în străinătate, dar cert este că ieri, în morga spitalului Elias s-au aflat deodată corpurile a două dintre cele mai cunoscute nume din ultimele decenii: Ivan Patzaichin şi Ion Caramitru.
Nu erau doar doi pacienţi pentru care medicina nu a mai putut face nimic. În ei se proiectau şi reprezentau idealurile a câtorva generaţii, de dinainte şi de după Revoluţie. Deveniseră valori naţionale în cel mai profund sens al expresiei.
Cu toate acestea, spitalul Elias nu a livrat nici un buletin medical din care naţiunea să afle circumstanţele morţii lor. În cazul domnului Caramitru, faptul că ar avea o problemă de sănătate a rezultat doar din comunicările directorului adjunct al Teatrului Naţional, care a transmis că ar avea o infecţie a sângelui. La auzul acestei ştiri mi-am dat seama că problema e serioasă. Infecţie a sângelui înseamnă septicemie, de cele mai multe ori letală. Cu toate acestea nimeni nu părea alarmat. Deşi Caramitru a fost internat aproape o lună, n-am aflat nimic despre evoluţia stării lui, despre faptul că dotarea spitalelor noastre n-ar face faţă unui asemenea diagnostic şi că ar trebui mutat la o clinică în străinătate. La AKH, spre exemplu, unde s-au vindecat parte dintre VIP-urile noastre.
Ieri după-masă, vestea morţii sale a venit ca şi atunci când se întâmplă ceva pentru care ai un presentiment. Am simţit nevoia să duc o lumânare la Teatrul Naţional. Când am ajuns acolo, după ora 22, mi s-a părut că zeci de lumânări au fost deja aprinse. Erau doar luminiţele de la bază scărilor de acces. Numai o lumânare ardea deja lângă un buchet de floarea-soarelui sprijinit de peretele intrării. Publicul ultimului spectacol, probabil „Adio, domnule Haffman”, tocmai ieşea trecând indiferent pe lângă mica ofrandă luminoasă. Nu cred că erau la curent cu ştirea neagră a serii, erau prinşi în discuţii, unii se ţineau tandru de mână. Viaţa vie continua în paralel.
Toată vara, Radio România Cultural a difuzat în cursul dimineţii un mix de muzică şi poezie. Micul ritual al începerii zilei era însoţit de vocile marilor noştri actori şi marilor noastre actriţe recitând poezii dintre cele mai frumoase. Tuturor le puteai aprecia expresivitatea rostirii, catifelarea sau asprimea tonului. Dar mereu aşteptam să-i vină rândul şi să aud vocea lui Caramitru, care avea, ca şi în anii 80, când l-am văzut alături de Dan Grigore în spectacolul eminescian, acel har de a transmite, ca nimeni altul, înţelesuri dincolo de vorbe.
De ieri, Ion Caramitru a încetat să mai fie în fiinţă. Rămâne însă corpul său astral, făcut din imagini şi sunete, şi strălucirea harului său dincolo de conjugările verbului a fi.
Se încarcă comentariile...
