„Don Giovanni” a ajuns la Craiova

Deschiderea stagiunii la Opera din Craiova a stat sub semnul unui eveniment aparte, marcând prezentarea unei creaţii mozartiene - Don Giovanni - pe scena unde un asemenea demers constituie o noutate (se pare) absolută şi deci o „provocare” pentru toţi cei implicaţi în concretizarea producţiei.

Colaborarea cu regizorul bulgar Plamen Kartaloff, binecunoscut (şi) publicului bucureştean prin spectacole mult comentate pro şi contra - Aida şi Bal mascat -, precum şi implicarea vestitului creator de modă Cătălin Botezatu în schiţarea costumelor -, au fost, de asemenea, suficiente argumente pentru ca sala să fie arhiplină, la premieră asistând şi oficialităţile locale, ceea ce spune multe în ce priveşte suportul de care se bucură teatrul liric în oraşul ce speră să devină, în 2021, capitală culturală europeană.

Trebuie remarcat şi faptul că au fost invitaţi solişti din ţară şi din străinătate pentru a alcătui o distribuţie echilibrată şi destul de omogenă, existând însă şi o a doua „formulă” la fel de interesantă, incluzând şi câţiva dintre soliştii „casei”. Un alt argument deosebit de important este tinereţea interpreţilor, la care se adaugă prezenţa scenică extrem de atrăgătoare, subliniată, în rolurile feminine, şi prin elegantele rochii de seară, purtate cu naturaleţe, având o „concurenţă” serioasă prin apariţia unor manechine profesioniste din „trupa” Botezatu. Pe de altă parte, majoritatea soliştilor au debutat, cu acel prilej, în rolurile respective, ofertante dar solicitante şi chiar riscante pentru cei ce nu stăpânesc stilul şi maniera de cânt specific mozartiană. Iar la premieră s-a simţit tocmai lipsa experienţei şi cunoaşterii modului în care se rosteşte recitativul şi se cântă ariile, chiar dacă mai toţi s-au străduit să se apropie, pe cât posibil, de... ceea ce trebuie. Desigur, s-a dorit ca glasurile să fie de calitate, să „sune” bine, să se poată omogeniza în ansambluri, deziderat în general concretizat, deşi, cu mici excepţii, erau mai curând familiarizaţi cu scriitura operelor romantice italiene. Se prea poate ca tocmai ţesătura ingrată (pentru ei) să fi fost un argument ce a determinat „tăierea” unor arii şi a ansamblului final (o practică întâlnită şi în alte teatre din lume), renunţându-se însă şi la replici care aveau, totuşi, importanţa lor în „economia” acţiunii.

Un plus de dificultate a adus concepţia regizorală, implicând o alergare şi o agitaţie aproape permanentă, urcarea şi coborârea (incomodă) a elementelor-platformă dispuse concentric, alcătuind un fel de labirint, gândit poate ca un simbol al rătăcirilor-căutărilor-ieşirilor în plan existenţial-spiritual al personajelor; în centru se află un semicerc pe care, în primul tablou, este patul devenit catafalc, iar în final locul unde se prăbuşeşte şi dispare Don Giovanni, poate ca o „închidere a cercului” (decoruri Răzvan Drăgănescu).

Pe scena cufundată aproape tot timpul în semi-întuneric, luminarea din interior a acelor suprafeţe (în roşu, verde, albastru, alb) asigură delimitarea spaţiului de joc şi ambianţa fiecărui tablou, bine realizată  (maestru de lumini Roberto Bujor).

De ce este nevoie de atâta mişcare (inutilă şi nemotivată) în timp ce soliştii au de cântat, de ce trebuie să se trântească la pământ fără sens şi deloc amuzant, de ce în primul tablou, Donna Anna este în pat cu Don Giovanni (care se profilează... nud) şi devine furioasă când acesta încearcă să plece, pentru ca apoi ea să-i spună lui Don Ottavio că s-a apărat de „atacator”, crezând iniţal că e... soţul ei (Ottavio), schimbând astfel intenţia autorului, fără însă ca eroina să dea de înţeles că... nu spune adevărul, de ce Comandorul intră în iatacul fiicei sale şi îl atacă pe Giovanni cu un fel de... lopată (deci ştie că acela nu era soţul Donnei Anna!), de ce aproape de fiecare dată, de-a lungul întregului spectacol, personajele se adresează unor parteneri care fie stau cu spatele în stop-cadru, fie... nici nu se află pe scenă, de ce Zerlina îi cere lui Masetto să o „pedepsească” (aria Batti, batti...), dar stă lejer pe una dintre platforme, iar logodnicul „supărat” se uită la ea liniştit, de ce în celebra Arie a şampaniei, Giovanni îl obligă pe... Leporello să bea din sticlă, de ce servitorul se poartă ca de la egal la egal cu stăpânul (având, de altfel, o vestă neagră cu paiete sau cristale cam nepotrivită unui valet), de ce în ultimul tablou, Giovanni stă în faţa unei mese goale, înconjurat de manechine în „lenjerie intimă”, o invită pe Donna Elvira să mănânce alături de el, îi cere lui Leporello să mai aducă mâncare dar... pe masă nu este nimic, de ce Comandorul apare învăluit în fum alb, îmbrăcat însă în costum bogat ornat, nicidecum „statuie” sau măcar „fantomă”, plimbându-se de pe un platou pe altul, deşi.. fusese ucis demult, de ce Donna Elvira se tot aşează pe geamantanele puse pe un cărucior de bagaje, împins de o „servitoare” excentrică, blondă şi sexy, îmbrăcată (sumar) în roşu, de ce, când stăpânul schimbă hainele cu servitorul, Giovanni poartă pantalon bej, deşi Leporello avea pantalon negru, de ce Don Ottavio are o foarte elegantă haină de brocard şi catifea neagră, dar... pantalon negru de stradă, de ce Zerlina se tot descalţă şi încalţă, de ce coriştii poartă un fel de uniforme, iar „nuntaşii” revin în scenă cu şorţuri albe, la balul de la castel, schimbând locurile ca într-un dans tematic stupid etc.etc.? Sunt nedumeriri ce ţin, evident, de regie, dar afectează şi logica acţiunii şi, mai ales, relaţiile dintre personaje, cărora Kartaloff afirmă că le dă o importanţă vitală, când, în realitate, nu există aproape deloc.

Donna Elvira în cărucior în „Don Giovanni” la Opera din Craiova

Desigur, ca imagine scenică, agitaţia perpetuă, defilarea rochiilor (majoritatea negre) cu cristale Swarowski şi decolteuri generoase, completate de ţinutele sumare ale „măştilor” (invitate la balul ce aminteşte mai curând de „Noaptea Valpurgiei”, idee subliniată şi de lumina roşie în care este cufundată scena), totul atrage privirea şi poate să placă spectatorilor, mai ales dacă aceştia descoperă abia acum opera de Mozart şi poate chiar legenda cuceritorului personaj, plasată acum într-o epocă... incertă, amalgamând cisme lucioase negru-cafeniu şi un veşmânt cu mâneci largi la Don Giovanni sau cel „nobiliar” al Comandorului cu rochii ultra moderne „de podium”, incluzând şi cea de mireasă - superbă dar... nu pentru „ţărăncuţa” Zerlina, lenjerie intimă şi „uniformele” albastru-negru ale coriştilor nuntaşi-chelneri... de astăzi.

În distribuţia de premieră, baritonul Vasili Dobrovolski (de la Odessa), relaxat în mişcări dar fără prestanţă (dezavantajat şi de haina neinspirat croită), a etalat, în rolul titular, un glas amplu, robust, generos şi calitativ, bine condus, incisiv, cu acut sigur, cântând mai tot timpul în forţă, cu câteva momente de ponderare a intensităţii, reuşind în parte să rezolve recitativul mai aproape de ceea ce trebuia, asemeni bas-baritonului ieşean Daniel Mateianu care, în Leporello, nu a fost cu nimic mai prejos, vocea sa frumoasă, frazarea îngrijită, dicţia şi pronunţia corectă, dezinvoltura jocului nelăsând să se ghicească faptul că în acea seară debuta în dificilul rol, realizat pe coordonatele cerute de regie, cu destulă expresivitate vocală, deşi celebra arie solicita o (mult mai) pregnantă nuanţare şi o subliniere a sensurilor cuprinse în textul insinuant şi cu fină ironie. Şi tot la capitolul „voci” s-a înscris tenorul Liviu Indricău (de la Bucureşti), al cărui timbru luminos şi metalic, cu acut strălucitor, rămâne potrivit pentru scriitura verdiană, susţinând însă partitura lui Don Ottavio cu aplomb şi cu intenţia de a conferi căldură şi sensibilitate primei arii, dar cu mici accidente „de parcurs” (cea de a doua nu s-a cântat), pentru ca apoi să-şi lase glasul să se desfăşoare în voie, integrându-se şi în ansamblurile care alăturau însă tipuri vocale din cele mai diverse.

Tenorul Liviu Indricău şi Donna Anna

O surpriză a fost anvergura basului georgian Kakhaber Shavidze, impresionant Comandor cu sonorităţi grave de o intensitate ieşită din comun (mai puţin în primul tablou), mizând deopotrivă pe datele vocale şi penetranţa cu totul aparte. Deşi foarte tânără, soprana Noemi Modra a debutat în Zerlina cu mult farmec şi cochetărie, cu un glas liric limpede şi pus la punct, având toate premisele unei evoluţii de reală perspectivă. În Donna Anna a apărut soprana Irina Polivanova (din Rusia), beneficiind de o prezenţă plăcută şi de o voce lirică pătrunzătoare, destul de sticloasă şi stridentă în special în acut şi în pasajele de coloratură, iar în Donna Elvira a debutat soprana Renata Vari, cuceritoare ca apariţie, abordând cu o anume discreţie, prudenţă sau reţinere ţesătura vocală ingrată, atent studiată, în timp ce basul Filip Panait (de la Bucureşti) a fost un Masetto flexibil, cu bune intenţii, parcurgând uniform şi plat întreg discursul muzical, neconturat în conţinut, cu o pronunţie deficitară în limba italiană.

La pupitru, experimentatul Gheorghe Stanciu a obţinut o coordonare precisă în relaţia fosă-scenă, depăşind uşoarele decalaje determinate de tempo-ul dorit de (unii) solişti, remarcându-se un progres lăudabil al orchestrei, sunând neaşteptat de omogen, suplu şi destul de adecvat stilului mozartian, iar corul (pregătit de Bogdan Botezatu) a avut intervenţii corecte. Şi a fost o adevărată performanţă ca dirijorul să realizeze şi să păstreze o concepţie unitară a partiturii, în condiţiile în care soliştii erau tineri şi mai toţi debutanţi, iar instrumentiştii cântau pentru prima oară Mozart.

Trecând peste rezervele privind regia şi neîmplinirile în plan vocal, stilistic şi interpretativ, premiera cu Don Giovanni poate fi privită ca un „pariu” câştigat de managerul Antoniu Zamfir şi de întreaga echipă a teatrului, în sensul includerii în repertoriu a unei pretenţioase opere de Mozart, cu mulţi oaspeţi, cu un regizor invitat să colaboreze cu teatrul liric craiovean şi un designer de modă în mare vogă, asigurând şi cota de noutate şi elementul „de culoare” ce a pigmentat spectacolul din punctul de vedere al publicului tânăr, al fanilor şi al iubitorilor de monden, de-a dreptul entuziasmaţi. Astfel privită, producţia poate să placă vizual, iar sub aspect interpretativ - deşi termenul este pretenţios - asigură (şi) posibilitatea unei comparaţii între cele două distribuţii, ceea ce, de asemenea, în principiu, devine interesant.