„Don Giovanni“ şi avalanşa tinereţii la Iaşi

În urmă cu mai bine de 5 ani, regizorul Beatrice Rancea... debuta la Opera din Iaşi montând Don Giovanni de Mozart, întâlninduse astfel cu ansamblul şi cu specificul unui teatru liric pe care, atunci, nu bănuia că avea să-l conducă, în urma câştigării concursului de manager, susţinut în 2011.

Producţia s-a bucurat de un real succes, aplaudată şi în cadrul Festivalului Operelor Naţionale derulat la Cluj, păstrându-se în repertoriul curent, permiţând totodată „intrarea” unor tineri solişti în rolurile extrem de ofertante şi greu de realizat. Aşa s-a petrecut şi la sfârşitul săptămânii trecute, când, deschizând seria evenimentelor preconizate sub semnul aniversării celor 6 decenii de existenţă a teatrului liric din oraşul moldav, opera mozartiană s-a reluat, atrăgând şi prin noutăţile propuse în distribuţie, o sală arhiplină urmărind solişti îndrăgiţi şi invitaţi din ţară sau din străinătate, conturând personajele cu aplomb, talent şi vizibilă implicare sub aspectul rezolvării partiturii şi al interpretării expresive, desigur respectând coordonatele regizorale ce asigură o mişcare permanentă, alertă şi mai ales corespunzătoare replicilor şi stărilor din fiecare moment al acţiunii cursive, logice, având şi avantajul trecerii de la un tablou la altul fără a opri derularea conflictului. Este o succesiune aproape cinematografică, decorul cu arcade, uşi, scări, planuri suprapuse fiind deplasat sau combinat în raport cu cerinţele secvenţei respective, statuia Comandorului apare în scenă şi... se retrage (poate prea amplificată proiecţia din final), corul şi soliştii au o mişcare dezinvoltă, eroii se conturează cu trăsături bine definite, subliniate şi prin costume elegante, uneori excentrice dar de efect, în culori amalgamate, imaginea generală fiind astfel mereu „altfel” şi deci atractivă. Sigur că, în cazul unor debutanţi, s-a simţit şi atenţia cu care doreau să respecte indicaţiile regiei, gesturile lor având uneori fie o redare uşor mecanică, „învăţată”, fie o anume tendinţă de repetare stereotipă - Zerlina şi Masetto au o mişcare înainte-înapoi reluată identic, de câteva ori, în „cearta” cu Don Giovanni, Leporello este trântit sau stă în genunchi (cam) în exces, Donna Elvira, însoţită de „asistenţii” ei la prima sa apariţie, reia obsesiv, la fiecare „strofă”, atitudini şi gesturi etc. Cu siguranţă, experienţa viitoarelor spectacole va face ca asemenea detalii să dispară.

Remarcabil a fost faptul că toţi interpreţii aveau vârsta apropiată personajelor întrupate şi, în marea majoritate, beneficiau de glasuri calitative, conduse cu îngrijire şi cunoaştere a stilului, a modului de a rosti recitativul, de a cânta în ansambluri, astfel încât şi sub aspect muzical s-a realizat o construcţie unitară şi omogenă, ceea ce pe la noi... e mai rar. Un alt avantaj a fost, poate printr-o fericită întâmplare, colaborarea lor anterioară, chiar în partitura mozartiană, fie în perioada studenţiei, fie în alte producţii din ţară, relaţionarea devenind astfel mult mai sigură şi flexibilă. Spre exemplu, baritonul Jean-Kristof Bouton a fost Don Giovanni şi în premiera UNMB pe scena Operei Naţionale Bucureşti, reluând personajul şi la Iaşi, unde a fost angajat imediat după absolvire, având acum o evoluţie remarcabilă, în real progres în ce priveşte maniera de cânt, cu un plus de relief expresiv şi frazare sau accente şi inflexiuni nuanţate, precum şi o apariţie cuceritoare, intrând „în pielea” cavalerului superficial şi veşnic îndrăgostit cu o anume ironie amuzată; poate că timpul îi va asigura şi un plus de anvergură, necesară oricărui personaj abordat. Dacă în acea producţie studenţească, bas-baritonul Daniel Pascariu a susţinut rolul Masetto, de această dată a debutat în Leporello, din nou alături de colegul său, reuşind să creioneze un prototip simpatic şi credibil al servitorului care... nu încearcă deloc să-l „copieze” pe stăpân, rămânând el însuşi ca aspect, bonomie uşor „peizană”, reacţii şi atitudini, etalând un glas generos, condus cu îngrijire şi supleţe, nuanţat şi în aparte-uri şi în recitative, convingând astfel că are toate datele unei evoluţii promiţătoare. Un tenor deosebit de apreciat al teatrului, Andrei Fermeşanu, a redevenit Don Ottavio, personaj care i se potriveşte sub toate aspectele, punându-i în valoare şi vocea caldă, limpede şi penetrantă şi experienţa deja acumulată în rostirea replicilor, în conducerea „liniei mari” a frazei (păcat că a doua arie a fost „tăiată”), având şi incisivitate şi o atitudine cu personalitate, departe de naivul şi timidul tânăr creionat în alte versiuni interpretative.

Un alt solist foarte bun al Operei - basul Daniel Mateianu -, a fost din nou Masetto, simpatic şi stângaci, cu glas amplu şi rotund, relaţionând permanent cu partenerii de scenă, aşa cum, anterior, la Craiova, fusese un convingător Leporello, personaj pe care, cu siguranţă, îl va interpreta curând, cu acelaşi succes, şi la Iaşi. Întâmplarea a făcut ca în acea premieră din 2014 să se regăsească şi soprana Letiţia Viţelaru (sosită din Italia), apărând în Donna Anna, personaj cu care, de această dată,  a marcat debutul absolut la Opera ieşeană, aducând, pe lângă un material vocal interesant, de soprană lirică plină, şi o manieră bine definită de a cânta o partitură extrem de dificilă, având şi siguranţă şi aplomb şi o tehnică pusă la punct, desigur şi lejeritatea rostirii textului, cu sublinierile şi reliefurile necesare în limba italiană, dar şi o prezenţă scenică adecvată. Seria noutăţilor a continuat cu soprana Nicoleta Maier, de curând angajată la Teatrul Muzical din Galaţi, apărând acum pentru prima oară la Iaşi, susţinând rolul Donna Elvira cu mult curaj, având o voce plină, robustă, uneori deficitară în acut şi cu o sonoritate specială în registrul mediu, dar bine pregătită în plan muzical şi foarte mobilă scenic. În producţia studenţească, rolul Zerlina fusese abordat de soprana Mădălina Barbu, care îmi ridicase multe semne de întrebare mai ales sub aspect vocal, fapt confirmat şi în spectacolul ieşean, în care a reluat personajul, dar în debut pe acea scenă, sunetele non-vibrate accentuând senzaţia de permanentă stridenţă, în timp ce jocul de scenă a fost agreabil, propunând însă o Zerlina blondă şi cam răsfăţată. Iar de la Timişoara a fost (re)invitat basul Octavian Vlaicu pentru rolul Comandorului, rezolvat cu prestanţa şi gravitatea cerută deopotrivă vocal şi scenic.

Orchestra a sunat omogen şi a colaborat eficient cu soliştii şi corul, dirijorul Traian Ichim coordonând cu acurateţe relaţia fosă-scenă, evitând decalajele, urmărind atent intenţiile expresive ale interpreţilor, rezultând astfel un spectacol viu, echilibrat, spumos, pus în valoare şi prin distribuţia tânără şi entuziastă, prin glasurile adesea excelente, având avantajul unei „potriviri” şi sub aspect timbral, ceea ce s-a simţit în special în ansambluri, precum şi disponibilitatea de a creiona eroi charismatici şi deci apreciaţi de publicul care a invadat sala, reacţionând la poantele multiple, amuzându-se şi bucurându-se cu adevărat să aplaude o reprezentaţie de certă atracţie, lucrată în detaliu, integrând şi debutanţii în întregul artistic realizat cu profesionalism. Iar faptul că o operă mozartiană are un asemenea impact dovedeşte că, în cazul unei montări reuşite şi a unei pregătiri muzicale serioase, în spiritul unei „drama giocoso”, şi o partitură pretenţioasă poate să cucerească - şi se pare că aceasta este... reţeta succesului!