Don Giovanni revival la ONB

Spectacolul „Don Giovanni”, la Opera Naţională Bucureşti FOTO operanb.ro

O seară care ar fi meritat să fie mai reuşită. Sâmbătă seara s-a reluat la ONB Don Giovanni de Mozart, un eveniment aşteptat în special pentru revenirea baritonului Levente Molnár pe scena din Piaţa Eroilor, o revenire amânată din nou, astfel încât în rolul eternului seducător a cântat Ionuţ Pascu.

Din păcate, producţia din 2013 a Andei Tăbăcaru-Hogea a îmbătrânit prematur în cei doi ani care au trecut de la premieră. Pe lângă redundanţele şi îngroşările acestei montări, care s-a vrut un exemplu autohton de Regietheater la vremea ei, detaşarea este cauzată şi de apariţia, la ONB, a unor producţii noi, semnate de regizori de anvergură mondială: La traviata, pusă în scenă de Paul Curran (a cărui La donna del lago se transmitea în direct, tot sâmbătă, de la Metropolitan Opera), sau Falstaff, regizat de un mare nume al operei, Graham Vick. Să trecem peste detaliile acestei ne-realizări, dacă le doriţi totuşi, găsiţi un mic inventar pe blogul Despre Opera, în articolul: Don Giovanni @ ONB 2015.

Spectacolul a fost marcat de numeroase decalaje între fosă şi scenă, în special în secvenţele rapide, soliştii pierzând deseori ritmul pe drum. În aceste condiţii, dirijorul Vlad Conta nu a mai putut trece dincolo de pura competenţă, spre viziune, fiind mereu obligat să recupereze tempo-uri pierdute şi să ţină la un loc toate tendinţele centrifuge ale scenei. Ionuţ Pascu a fost un Don Giovanni cu aparenţă de cine-star, amintind vag de un Errol Flynn, dar vocal a mizat pe ambiguitatea personajului, insondabil, nici bun, nici rău, cu un timbru mat, dar de efect. Surpriza cea mai plăcută a venit din partea Oanei Andra - o Donna Elvira de foc şi la limita mijloacelor vocale, foarte pasională şi credibilă. De fapt, aceasta este ceea ce face ca o operă compusă în 1788 să fie atât de actuală şi în secolul XXI: un libret foarte bun care stimulează muzica, astfel încât fiecare personaj are o personalitate complexă şi reală, în ciuda formei clasice a compoziţiei, aparent constrângătoare. Restul distribuţiei a fost mai mult sau mai puţin eficace în a reda frumuseţea acestei opere. Un Leporello - Cătălin Ţoropoc - redus cu stricteţe numai la cheia comică, truculent, dar cu un timbru a cărui nobleţe i-ar fi permis mai multe reuşite, o Donna Anna - Simona Neagu - fără nici o văpaie în voce, un Don Ottavio - Andrei Lazăr - lipsit de dinamică, în schimb un excelent Masetto, liric şi buf - Iustinian Zetea, dublat de o Zerlina - Maria Jinga - corectă, dar prea matură şi, în fine, un Comandor - Marius Boloş - eficient şi direct.

În ciuda unei interes moderat pentru Mozart printre spectatorii obişnuiţi de operă din Bucureşti, trilogia Da Ponte - Mozart merită nişte producţii mult mai bune decât cele actuale. Iar în contextul în care muzica barocă începe să se cânte din ce în ce mai bine în România (experimentele dirijorului Gabriel Bebeşelea au început să îşi arate rezultatele), este posibilă şi o aducere la zi a muzicii lui Mozart, la fel ca în Occident. Dar de la posibil şi până la fapt consumat rămâne un drum de străbătut…