Arte

articolul anterior articolul urmator

Dorian Branea, directorul ICR New York: „Presiunea de a reporni economia, inclusiv imensa, profitabila industrie culturală, devine din ce în ce mai mare”

0
22 Jun 2020 07:43:11
Oltea Şerban-Pârâu
Dorian Branea
Dorian Branea

Dorian Branea este directorul ICR New York din 2018, eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Doctor în anglistică-americanistică, a fost director-fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia (2006-2010), director, între 2010-2018, al Institutului Cultural Român din Londra şi preşedinte al EUNIC London între 2012 şi 2014. Este ales preşedinte al EUNIC New York începând din 2021.

„Comunitatea vibrantă a New York-ului s-a transformat peste noapte într-o realitate ipotetică, pulsând doar pe ecrane. O comunitate de pixeli, aşa cum am devenit cu toţii”.

Oltea Şerban-Pârâu: Cum arată luna iunie 2020 la New York, privită pe fereastra ICR New York de pe strada 38 din Manhattan?

Dorian Branea: În ultimele luni, New York a devenit un anti-oraş. Dacă definiţia oraşului e întâlnire, contact, schimb, etalare, descoperire, el a încetat practic să existe. Comunitatea lui vibrantă s-a transformat peste noapte într-o realitate ipotetică, pulsând doar pe ecrane. O comunitate de pixeli, aşa cum am devenit cu toţii. Timp de mai multe săptămâni, de la mijlocul lui martie, au dispărut aproape cu totul oamenii, traficul, frenezia atât de caracteristică acestui mare oraş. The city that never sleeps adormise (asta şi pentru că era linişte, cum nu cred să mai fi fost vreodată), devenise the city that never walks. Privind de pe străzile goale şi tăcute, ce reprezentau, în New York-ul alert de dinainte, imaginea prin definiţie a visului sau coşmarului (ca în Vanilla Sky), chiar şi locurile cele mai cunoscute – pieţele sau intersecţiile de obicei înţesate de oameni şi maşini, cei mai celebri zgârie-nori – erau de nerecunoscut. Aşa mut şi nemişcat, prezentându-se prin contrariul lui, oraşul avea un aer neliniştitor. Însă de când numărul de îmbolnăviri a scăzut vertiginos, New York-ul a început să-şi revină. Viaţa pulsează din nou, străzile sunt din ce în ce mai populate, traficul e din ce în ce mai intens. Intrăm în faza a II-a a repornirii motoarelor, ceva mai relaxată, când instituţiile, restaurantele (terasele), magazinele vor fi iarăşi accesibile, cu precauţiile de rigoare. Nu însă şi instituţiile culturale, care mai au de aşteptat, mă tem că destul de mult. Broadway-ul rămâne închis, muzeele la fel, Met-ul răsună de-o tăcere asurzitoare. Redeschiderea spaţiilor culturale e prevăzută abia pentru stadiul IV al adaptării la „noua normalitate”, iar scenariile sunt mai curând pesimiste.

New York-ul e dur, le-a văzut pe toate, New York-ul nu credea în germeni.

O.Ş.P.: Din luna martie 2020, toată lumea culturală şi artistică europeană şi americană a îngheţat, a intrat în stand by, ca urmare a restricţiilor generate de efectele pandemiei care a blocat practic toate evenimentele publice. Cum l-a găsit luna martie pe Dorian Branea, ce planuri avea pentru ICRNY pentru toată această perioadă şi în general pentru 2020?

Dorian Branea: Anul începuse, evident, de două luni bune, aşa că avusesem deja mai multe proiecte – concerte, recitaluri şi spectacole de teatru, o expoziţie de factură istorică etc. –, mergeam la viteza de croazieră, ba chiar ne pregăteam să turăm ritmul. Ca perspectivă strategică, ne aflam în plină campanie de repoziţionare şi relansare a Institutului, după un an foarte intens în care am reuşit să-l scoatem din starea vegetativă în care îl găsiserăm. Organizam cam un eveniment pe săptămână, uneori chiar mai multe, sălile erau iarăşi pline, lumea se regăsea cu plăcere în programul nostru, numărul americanilor care ne treceau pragul începuse să crească, publicul părea să se simtă foarte bine în noua ambianţă a Institutului. Abordarea noastră dădea semne că funcţionează; sigur, mai erau încă multe de făcut şi de schimbat, dar aveam o echipă dinamică, un program caleidoscopic, pentru majoritatea preferinţelor, resurse din ce în ce mai consistente, simţeam că venise momentul să trecem la o altă etapă, mai ambiţioasă, fiindcă ştiam că putem face faţă. Tocmai pregăteam un proiect destul de complicat logistic şi managerial, dedicat designului de modă românesc, o iniţiativă originală şi de anvergură.

Începea să se vorbească din ce în ce mai mult de pandemie, dar viaţa decurgea încă normal, nu apăruseră nici un fel de interdicţii, doar o alarmă vagă, însă totul părea o posibilitate destul de îndepărtată. New York-ul e dur, le-a văzut pe toate, New York-ul nu credea în germeni. Din fericire, chiar pe acest fundal oarecum neliniştitor, am reuşit să facem evenimentul, era în 6 martie, cu un succes foarte mare, aşa că am terminat apoteotic exact înainte de a începe să curgă interdicţiile şi anulările. Apoi am scris şi noi de zor pentru a anula proiectele care ar fi trebuit să se deruleze în fiecare săptămână, mai întâi cele apropiate în timp, apoi cele de peste o lună, apoi restul. Deodată viaţa s-a oprit, era chiar la mijlocul lui martie, şi am intrat brusc într-o altă existenţă, a izolării şi a incertitudinii, într-un New York tăcut şi deşertic, în care companiile ce-şi trimiseseră oamenii acasă au fost obligate să păstreze luminile zgârie-norilor aprinse pentru ca Manhattanul să nu se umple de pete întunecate, lugubre.

Tranziţia spre diplomaţia culturală parţial digitală, care era deja în curs, se accelerase peste noapte ameţitor.

O.Ş.P.: După şocul primelor zile, cum aţi hotărât să adaptaţi programul ICRNY?

Dorian Branea: A fost un şoc într-adevăr, toată lumea era dezorientată, hipnotizată de ştirile tragice care curgeau încontinuu pe toate canalele. Era într-adevăr de necrezut, ca o farsă. Evident, lucrul care conta cel mai mult era să rămânem sănătoşi, să ne protejăm de acest inamic invizibil. Şi sunt foarte mândru că, în condiţii de stres, asaltaţi de temeri, colegii mei, în majoritate doamne, şi-au păstrat sângele rece, umorul, puterea de muncă şi au reintrat rapid în noua modalitate profesională pe care ne-o impunea criza medicală. Obişnuindu-ne de bine de rău cu noua realitate, cu veştile proaste, cu incertitudinea, realizând că situaţia va dura, poate chiar luni în şir, ne-am dat seama că ne fusese dat, acestei noi echipe care începuse abia cu un an şi jumătate în urmă, să reinventăm Institutul a doua oară: întâi pentru spaţiul fizic, acum pentru mediul virtual. Am luat-o deci iarăşi de la capăt, ne-am gândit ce resurse aveam, pe ce abilităţi puteam conta pentru acţiunea online, de ce infrastructură social media dispuneam (ce canale, ce platforme), ce idei puteau fi replicate pe internet şi ce puteam face relativ repede. Era clar că trebuia să ne mutăm rapid în mediul online, să dezvoltăm un program tot atât de divers şi relevant pe cât fusese cel gândit pentru spaţiul fizic, învăţând din mers să devenim creatori şi distribuitori de conţinuturi vizuale. Un mediu diferit, tehnici diferite, abilităţi diferite – un altfel de joc, curatorial şi managerial. De fapt, tranziţia spre diplomaţia culturală parţial digitală, care era deja în curs, se accelerase peste noapte ameţitor, fără preaviz, şi trebuia să facem faţă din mers, învăţând o sumedenie de lucruri, punând la lucru skill-uri ruginite sau cruţate, improvizând acolo unde nu se putea altfel. Mizele erau – şi încă sunt – să promovăm cât mai larg personalităţi şi produse culturale româneşti, să delimităm un spaţiu de cultură românească în oceanul virtual şi să conservăm, ba chiar să facem să crească publicul american al culturii române.

În centrul noii noastre strategii am plasat conţinutul original (creat de noi, singuri sau împreună cu partenerii noştri) şi exclusiv (adică accesabil numai pe platformele noastre de social media). Şi încă unul care să nu fie neapărat legat de pandemie, ci să rămână relevant şi mai târziu, ca sursă de informare şi descoperire culturală. Aşa au apărut, una după alta, seriile permanente dedicate istoriei naţionale („Istoria României într-un obiect”), literaturii („Viaţa de la capăt. Scriitorii imaginează lumea după pandemie”), problematicii transatlantice („Conferinţele Leon Feraru”), muzicii („Seratele Enescu”), artelor vizuale („Arta împotriva coronavirusului. Artiştii reacţionează la pandemie”), teatrului („Scena digitală”), precum şi seria articolelor de blog dedicate aniversării, în 2020, a 140 de ani de relaţii diplomatice româno-americane. Din fericire, începuserăm de mai multă vreme să ne dezvoltăm infrastructura de comunicare, aveam de dinainte platforma rciusa.info şi mai multe conturi social media, deci cam toate canalele necesare la dispoziţie, chiar dacă înainte nu le folosiserăm atât de intens şi nici la întreaga lor capacitate. În câteva săptămâni, derulam deja un program la fel de susţinut şi de divers ca şi cel din spaţiul real, oferind câte o „premieră” Facebook şi YouTube în fiecare zi a săptămânii, zeci de postări de luni până duminică, într-un flux de comunicare realmente continuu, fiindcă internetul e un monstru cu o foame infinită de noutate.

Însă artele spectacolului – opera, teatrul, dansul – au traversat mai greu ecranul, fiindcă au nevoie de contact, de prezenţa fizică, de o experienţă aproape epidermică.

O.Ş.P.: Cum arăta New York-ul în acele zile în care nu era absolut nimeni pe stradă? Cum îşi poate imagina cineva New Yorkul fără Broadway şi fără Metropolitan Opera? Pe cine mai interesa arta în acele zile? Cum percepeţi că s-a poziţionat opinia publică în relaţia cu artiştii?

Dorian Branea: De la o zi la alta, totul s-a mutat în online. Sechestraţi în casă, cu mult mai mult timp liber la îndemână, şi consumatorii de cultură s-au repliat pe oferta virtuală. Bineînţeles, cel puţin în primele săptămâni, câştig de cauză a avut consumul obsesiv de ştiri sau vizionările în cascadă, cvasi-nevrotice, de filme pe platformele VOD. Apoi, de la un moment dat, consumul n-a mai fost atât de bulimic şi haotic, publicul revenind la preferinţele lui dintotdeauna, mai ales că începuseră să apară oferte gratuite absolut tentante. Eu cred că au avut de câştigat formele de creativitate care sunt făcute să fie degustate astfel, filmul în primul rând, mai ales producţiile de televiziune, arta vizuală bazată pe captarea şi manipularea imaginilor, apoi jocurile şi cărţile electronice, podcast-urile cu dialoguri ceva mai substanţiale, muzica înregistrată. Vizitele  virtuale la muzeele de istorie sau de artă, expoziţiile online au funcţionat până la un punct. Însă artele spectacolului – opera, teatrul, dansul – au traversat mai greu ecranul, fiindcă au nevoie de contact, de prezenţa fizică, de o experienţă aproape epidermică. Deci, cred că arta, artiştii în general au avut în această perioadă un rol mult mai important decât am fi tentaţi să le atribuim, chiar în sens terapeutic. Dar, bineînţeles, momentul a aparţinut, pe drept cuvânt, cadrelor medicale şi personalului esenţial, cărora le rămânem recunoscători pentru curajul lor, pentru abnegaţie şi generozitate. De altfel, noi am decis ca toate evenimentele noastre din această perioadă să fie dedicate acestor oameni, în special celor proveniţi din comunitatea româno-americană şi româno-canadiană, cărora le datorăm atât de mult.     

Metropolitan Opera, Carnegie Hall, Lincoln Center şi alte mari instituţii de spectacol şi-au anulat programul până la sfârşitul anului. Broadway-ul muşcă zăbala, ar vrea să reaprindă marchizele în septembrie, dar e o iluzie.

O.Ş.P.: Au fost închise şi muzeele? Pentru ce perioadă? Când se întrevede o eventuală revenire la o stare de normalitate a vieţii de spectacol din New York şi în ce ritm?

Dorian Branea: Nu prea curând din păcate, întrucât, aşa cum ştiţi, New York-ul a fost puternic  afectat de pandemie. Cum spuneam, sălile de spectacol vor redeveni accesibile doar în ultima fază a redeschiderii, iar acum abia trecem în faza a doua, a unui regim ceva mai relaxat. Metropolitan Opera, Carnegie Hall, Lincoln Center şi alte mari instituţii de spectacol şi-au anulat programul până la sfârşitul anului. Broadway-ul muşcă zăbala, ar vrea să reaprindă marchizele în septembrie, dar e o iluzie. Toate marile festivaluri, care presupun lume multă adunată în spaţii închise, încearcă să se reinventeze online sau au fost amânate. Muzeele şi galeriile, închise şi ele, se află totuşi într-o situaţie ceva mai bună, fiindcă ar putea gestiona traficul, ar putea fragmenta publicul şi menţine astfel distanţarea fizică. O şansă au, dacă pandemia nu reizbucneşte, şi proiectele desfăşurate în aer liber, în cazul cărora riscurile de îmbolnăvire sunt mai mici, dacă se păstrează protocolul de securitate medicală. Oricum, deocamdată toată lumea e în expectativă, nimic nu e sigur, iar ceea ce se întrevede pare a fi o lume a restricţiilor prelungite, esenţial agorafobică, în care artele spectacolului şi muzica nu-şi vor reveni uşor. 

Se estimează însă că revenirea va fi îndelungată şi dificilă, deci mă tem că profesioniştii sectorului cultural-artistic vor continua să se resimtă.

O.Ş.P.: În Europa, protecţia socială a funcţionat într-o anumită măsură şi pentru lumea artiştilor, mai ales a celor din ansamblurile angajate ale teatrelor. Citeam că corul şi orchestra de la Metropolitan Opera au fost lăsate fără nicio compensaţie materială la scurt timp de la interzicerea spectacolelor. Ce să mai vorbim despre artiştii despre Broadway sau despre tot corpul tehnic de suport al acestei industrii artistice care este musicalul. Care a fost de fapt realitatea la New York şi în Statele Unite, în general. în privinţa vieţii artiştilor din teatru şi muzică în aceste trei luni şi în perspectiva apropiată?

Dorian Branea: Sectorul cultural american aparţine sferei private, iar tipul de sistem de asigurări sociale al statului asistenţial european, cu multiplele sale plase de siguranţă, este necunoscut aici. Se mizează foarte mult pe responsabilitatea personală şi pe un calcul economic intransigent. Din acest punct de vedere, artiştii şi tehnicienii americani au fost mult mai expuşi. Au trecut şi trec, e adevărat, printr-o perioadă foarte dificilă. Însă nu sunt nici pe departe singurele categorii profesionale care suferă. În New York, pandemia a lovit cu ferocitate majoritatea industriilor, aproape nimeni n-a fost cruţat. Trebuie spus că au existat forme de asistenţă federală, printre care şi un fel de asigurare temporară de şomaj tehnic, care au mai oferit o gură de oxigen. Dar presiunea de a reporni economia, inclusiv imensa, profitabila industrie culturală, devine din ce în ce mai mare, fiindcă toată lumea a ajuns, ca peste tot, la capătul puterilor, şi din punct de vedere psihologic, şi financiar. Se estimează însă că revenirea va fi îndelungată şi dificilă, deci mă tem că profesioniştii sectorului cultural-artistic vor continua să se resimtă. 

Dintr-odată, începeau să conteze mai mult rapiditatea reacţiei, imaginaţia curatorială şi diversitatea programatică în noul mediu de acţiune, abilităţile retorice şi tehnice, ceea ce ne-a plasat într-o postură concurenţială mai avantajoasă decât cea din spaţiul fizic.

O.Ş.P.: Cum a fost afectat ICRNY de această anulare sau amânare a tuturor proiectelor în curs, pentru a ne referi deocamdată la prezent...

Dorian Branea: Bineînţeles, am resimţim şi noi şocul pandemiei, ca toată lumea. Şi la nivel personal, şi la nivel instituţional. Privind în urmă înspre aceste trei luni neobişnuite, trebuie totuşi spus că dereglările s-au produs la nivel operaţional şi administrativ, dar, paradoxal şi nesperat, nu la nivel strategic. A trebuit să sistăm programul în spaţiul fizic, anulând sau amânând proiecte la care ţineam şi care erau importante, fiecare în felul lui, în campania noastră de reconstrucţie şi relansare a Institutului. În plus, urma să începem mai multe lucrări de reamenajare a sediului, pentru a-l transforma într-un veritabil centru polivalent de programe culturale. Deci, toate abordările clasice ale acţiunii de promovare au dispărut – şi încă peste noapte. Doar că, deşi ţinuţi departe de scenele fizice, am suferit mai puţin în plan strategic. Pandemia e un interval stresant, în unele cazuri tragic, care ne-a bulversat pe toţi. Însă am înţeles destul de curând că poate fi şi o mare oportunitate – pentru construcţie şi poziţionare, pentru rafinarea abordărilor de promovare culturală, pentru utilizarea unor instrumente de marketing cultural inedite sau relativ ignorate anterior, pentru testarea unor formule curatoriale mai neobişnuite. La fel de important, intram pe un teren cu mai puţine obstacole de operare şi financiare, în care puteam evolua umăr la umăr cu organizaţii culturale de mare prestigiu şi influenţă, pe lângă care, în mod obişnuit, n-am fi avut aproape nici o şansă să ieşim în evidenţă. Iată că, dintr-odată, începeau să conteze mai mult rapiditatea reacţiei, imaginaţia curatorială şi diversitatea programatică în noul mediu de acţiune, abilităţile retorice şi tehnice, ceea ce ne-a plasat într-o postură concurenţială mai avantajoasă decât cea din spaţiul fizic. Astfel că exilul în online nu ne-a făcut mai puţin productivi sau vizibili şi nici nu ne-a răpit din public. Dimpotrivă, ne-a oferit şansa de juca mai agresiv, de a vehicula mai multe conţinuturi, de a multiplica audienţele – în primul rând cele nord-americane – cu procente uimitoare. Dar pentru asta am fost nevoiţi să ne reinventăm, şi ca profesionişti ai diplomaţiei culturale, şi instituţional, fiindcă din maşini de creat evenimente institutele culturale s-au transformat în producători şi emiţători de conţinuturi virtuale, adică broadcasters. În plus, orizontul acţiunii noastre a devenit, dintr-o metropolă sau o ţară sau chiar un subcontinent, lumea întreagă. După ce ne-am revenit din perplexitatea iniţială – slavă Domnului că n-a durat mult – ne-am dat seama că putem fructifica această situaţie neobişnuită în beneficiul eforturilor noastre de promovare culturală. Aveam ideile, aveam energia, aveam multe abilităţile retorice şi tehnice necesare (nu toate, mai avem destule de învăţat), aveam resurse semnificative, simbolice, tehnologice şi financiare, dintre care cea mai importantă era chiar creativitatea excepţională a culturii române, bazinul cuprinzător de muzicieni, scriitori, artişti, intelectuali, universitari, istorici care pot dialoga de la egal la egal cu lumea întreagă. Am beneficiat şi de o susţinere promptă din partea colegilor din Bucureşti. Prin natura împrejurărilor, acest moment putea însemna – şi chiar a însemnat – acea trecere la un nivel superior de acţiune pentru care ne pregăteam, doar că ea nu s-a mai petrecut în spaţiul fizic, ci în mediul online. Odată repornite motoarele curatorial-manageriale, pe măsură ce programul nostru se completa cu noi serii permanente şi noi evenimente în spaţiul virtual, vedeam din reacţiile pe care le generam că reputaţia noastră nu avea de suferit, ba dimpotrivă, că publicul nostru nu scădea, ci devenea tot mai numeros şi includea din ce în ce mai mulţi americani, că oamenilor de cultură pe care îi puneam în valoare şi a propunerilor acestora atingea uneori cote impresionante. Or, asta însemna că obiectivul nostru esenţial – de a face mai cunoscute, mai apreciate, mai admirate cultura română şi România în spaţiul nord-american – nu numai că nu era compromis, ci era slujit cel puţin la fel de eficient, dacă nu şi mai eficient în unele privinţe, prin noile modalităţi de acţiune în spaţiul virtual. Un neajuns tactic se dovedea a fi un avantaj strategic.

Pedagogia dură a acestor luni ne arată că de acum înainte acţiunea culturală în străinătate va trebui să presupună, în proporţii comparabile, un program pentru spaţiul fizic dublat de o agresivă prezenţă online.

O.Ş.P.: Foarte mult online în această perioadă. Ce credeţi, se va trece majoritar în online în domeniul cultural, sau lumea va reveni în săli atunci când va fi posibil?

Dorian Branea: Lumea se va reîntoarce, mai mult sau mai puţin precaut, în sălile de spectacol, până la urmă viaţa va reveni la normal. Însă consumul cultural va avea, cred, de acum înainte un dublu aspect: experienţa artistică sau culturală se va împlini atât în plan concret, material, cât şi în câmpul virtual. Iar asta pentru că sursele de informare – şi acţiunea de diplomaţie culturală face parte dintr-un flux informativ – se regăsesc covârşitor în spaţiul virtual; pentru că dominaţia tehnologiei înseamnă o digitalizare tot mai extinsă; pentru că formele cele mai populare de creativitate, demonstrând zi după zi supremaţia imaginii, aparţin acestui mediu şi se vehiculează prin acest mediu; pentru că, în raport cu audienţele practic nelimitate la care putem ajunge (şi ale căror preferinţe le putem cunoaşte mult mai bine), costurile de producţie şi distribuţie ale produselor culturale devin foarte competitive; pentru că în online accesul publicului este instantaneu, democratic şi, în cazul nostru, gratuit; pentru că impactul potenţial, măsurat şi prin indicatorii de expunere dar şi, calitativ, ca modificare a percepţiilor şi atitudinilor, este realmente uriaş. Nu în ultimul rând, pentru că mediul virtual a devenit un teren predilect al cooperării, dar şi al competiţiei internaţionale. Iar această perioadă ne-a demonstrat din plin toate aceste evidenţe. De aceea, consider că ne găsim într-un punct de inflexiune al acţiunii de promovare culturală în străinătate, care impune sau trebuie să impună o redefinire tactică şi strategică. Diplomaţia culturală înseamnă, în contextul revoluţiilor tehnologice şi al noilor modalităţi de consum cultural, capacitatea de a difuza valori, simboluri, mesaje la fel de impetuos şi eficient atât în spaţiile clasice ale promovării culturale, cât şi pe scena practic infinită a mediului virtual. Cele două registre sunt complementare, se întrepătrund şi se întăresc reciproc. Acţiunea în spaţiul fizic va rămâne extrem de importantă, dar nici pe departe exclusivă, fiindcă nu ne poate oferi decât un impact limitat. Deloc neglijabil, dar parţial. Cred că pedagogia dură a acestor luni ne arată că de acum înainte acţiunea culturală în străinătate va trebui să presupună, în proporţii comparabile, un program pentru spaţiul fizic dublat de o agresivă prezenţă online. Pentru a oferi personalităţilor şi produselor culturale româneşti o circulaţie cât mai mare, va trebui să derulăm programe în care evenimentele fizice şi cele virtuale să aibă o pondere aproape similară. Astfel, vom fi nevoiţi să dezvoltăm capacitatea curatorială, instituţională (inclusiv resursele umane), tehnologică, prin care să putem crea o prezenţă culturală românească orientată spre publicul internaţional şi în mediul virtual, prin programe ample, consecvente, cât mai bine calibrate şi, bineînţeles, cât mai interesante. Va trebui să învăţăm să fim performanţi în ambele spaţii de acţiune cultural-diplomatică, care au devenit la fel de legitime. Nu putem renunţa, fireşte, la experienţa artistică clasică, la relaţiile directe, la prezenţa concretă în locurile care contează, dar impactul acţiunii noastre va fi insuficient dacă nu se va oglindi în mediul virtual, unde proiectele se pot difuza cu costuri rezonabile în rândul unor audienţe extinse, pot fi ajustate în funcţie de preferinţele diferitelor segmente de public (pe care le putem cunoaşte mai bine prin analiza numerelor mari şi prin reacţia lor imediată), pot genera percepţii favorabile mult mai rapid şi pot avea un efect îndelungat, pentru că programele difuzate vor forma o arhivă de conţinuturi valoroase care vor fi putea fi valorificate timp îndelungat.

I s-a dat acestei echipe să reinventeze ICR New York de două ori: mai întâi ca instituţie performantă de diplomaţie culturală în sens clasic, iar acum ca program online.

O.Ş.P.: Dacă am pune prezentul într-o paranteză şi ne-am întoarce privirea spre trecutul apropiat, care ar fi momentele cheie din perioada pe care aţi petrecut-o la conducerea ICRNY pe care le-aţi menţiona într-o ordine subiectivă?

Dorian Branea: Obiectivul fundamental şi relativ urgent al noii echipe instalate la mijlocul anului 2018 a fost relansarea şi repoziţionarea ICR New York. Declanşarea pandemiei ne-a surprins în plin proces de reconstrucţie, căruia părea că i-a pus capăt, cel puţin temporar, dar n-a fost deloc aşa. Cum am arătat, acest context dificil şi în multe privinţe frustrant ne-a păstrat în orizontul priorităţilor noastre strategice, pe care le-am putut menţine şi prin noul program, derulat exclusiv în mediul online. I s-a dat acestei echipe să reinventeze ICR New York de două ori: mai întâi ca instituţie performantă de diplomaţie culturală în sens clasic, iar acum ca program online. Reuşitele fac parte din acest registru, al construcţiei unui vehicul de diplomaţie culturală competitiv: constituirea unei echipe motivate, consecvente, cu competenţe diverse şi complementare, orientată spre succes; derularea unui program caleidoscopic, cu evenimente în cascadă, livrate constant (nu numai în New York, ci şi în alte mari centre de pe teritoriul nord-american), în care se regăsesc cam toate formele de creativitate şi care e gândit pentru diferite tipuri de aşteptări; o reputaţie care se întăreşte din ce în ce mai mult şi o reţea de relaţii parteneriale care se extinde pe zi ce trece, fapt confirmat şi de alegerea mea ca viitor preşedinte al EUNIC New York în 2021; nu în ultimul rând, atragerea unui public relevant şi de calitate, mereu mai numeros, care ne spune cât de mult i-am lipsit şi cât de bine se simte în ambianţa primitoare, prietenoasă a evenimentelor noastre. Mai mult decât vreun proiect anume – ne investim cu la fel de mare pasiune si atenţie în fiecare, aşa că, cel puţin la cald, n-aş putea alege între ele –, această reabilitare curatorială, instituţională şi simbolică mi se pare, de departe, reuşita noastră cea mai importantă.     

O.Ş.P.: Ultimele săptămâni au adus noi tulburări în Statele Unite, care fac şi mai nesigură reluarea vieţii culturale. Cât de mare este impactul acestora asupra planurilor profesionale pe care le aveţi?

Dorian Branea: Nu cred că viaţa culturală va avea de suferit, în termeni de securitate, ca urmare a manifestaţiilor, fiindcă majoritatea au fost şi sunt cât se poate de paşnice. Temerile reale se vor lega, pe drept cuvânt, ca şi până acum, de posibilitatea contagiunii, precum şi de şocul economic al pandemiei, care a lovit puternic sectorul cultural. Nu luăm deci în calcul această contingenţă în planurile noastre pentru următoarea perioadă. În schimb, suntem preocupaţi să găsim, ca toată lumea, formulele cele mai sigure din punct de vedere sanitar astfel încât să putem relua evenimentele cu public (noi protocoale sanitare, distanţare obligatorie, purtarea măştii etc.). Dar mai e până acolo. New York-ul n-a ieşit din autoizolare, suntem abia la început, iar cultura/artele aparţin în cea mai mare parte ultimei trepte, a IV-a. Şi chiar atunci restricţiile rămase vor face foarte dificilă organizarea evenimentelor culturale în sens clasic.

O.Ş.P.: Am citit despre iniţiative controversate din zona culturală care amintesc de perioada celui de-al doilea război mondial, precum interzicerea filmului „Pe aripile vântului” sau a unor spectacole precum „Aida” la Metropolitan Opera... Ce este adevărat din toate aceste apariţii de presă? Pentru că e deconcertantă abundenţa de informaţii pe care nu ştii dacă să le crezi sau nu, dată fiind distanţa tot mai mare ce ne separă...

Dorian Branea: Din câte ştiu, montarea unei noi producţii „Aida” a fost amânată din motive financiare, fiindcă Metropolitan Opera a fost foarte afectată de pandemie, mai cu seamă că avea de ceva vreme mari probleme cu finanţarea producţiilor. Cât despre „Pe aripile vântului”, HBO va relua difuzarea lui cu un avertisment oportun legat de anumite stereotipuri rasiale, legate de modul în care sunt înfăţişate personajele afro-americane şi relaţiile lor cu albii, care au fost de altfel semnalate ca atare încă de la apariţia cărţii în 1936 şi după premiera filmului în 1939, devenind fapt curent în studiile literare şi cinematografice.

Nu cred că virusul va deveni mai puţin contagios pentru cei care se lasă transportaţi de o partitură la Met sau de un tren spre Queens

O.Ş.P.: În cazul unui debut prudent, cu săli mai mici, cu scaune goale între spectatori, în sală sau în aer liber, care va creşte doar dacă nu vor fi probleme, cu cât credeţi că sunt mai periculoase spectacolele în actuala situaţie, decât circulatul în transportul în comun, cu avionul, sau cu trenul? O opinie sinceră…

Dorian Branea: Orice adunare într-un spaţiu închis, nu foarte bine ventilat, unde oamenii petrec împreună mai mult de 15 minute este la fel de periculoasă, indiferent de circumstanţe. Ne-o reaminteşte doctorul Anthony Fauci în fiecare zi. Nu cred că virusul va deveni mai puţin contagios pentru cei care se lasă transportaţi de o partitură la Met sau de un tren spre Queens. Acest virus se caracterizează, cum ne spun specialiştii, printr-o foarte mare transmisibilitate, deci trebuie să rămânem cât se poate de vigilenţi. În aer liber lucrurile stau diferit, ştim asta, însă provocarea principală a lumii culturale este legată de reluarea evenimentelor în sălile de spectacol – şi până acum nimeni nu are o soluţie convingătoare în această privinţă. De aceea, toate instituţiile de spectacol americane şi-au sistat programul până anul viitor. Cinematografele se vor deschide, dar la 30-50% din capacitate, preconizând că vor avea proiecţii normale abia de prin luna noiembrie. În aceste condiţii, nici noi nu ne aşteptăm să putem readuce publicul la Institut prea curând, şi chiar dacă am putea-o face aplicând regulile de distanţare fizică, s-ar pune acut problema bugetară, fiindcă raportul cost-beneficiu ar fi, în cazul unui public minimal, complet defavorabil.

Ceea ce se întrevede pare a fi o lume a restricţiilor prelungite, esenţial agorafobică, în care artele spectacolului şi muzica nu-şi vor reveni uşor.

O.Ş.P.: Care şi când credeţi că vor fi primele evenimente ale ICRNY public live?

Dorian Branea: Lucrăm cu mai multe variante de programare, dar, indiferent când va fi posibilă organizarea lui, va fi cu siguranţă un eveniment dedicat personalului medical şi personalului esenţial din comunitatea româno-americană, care s-a expus la riscuri imense în lupta împotriva pandemiei. De altfel, cum am mai spus, toate proiectele noastre realizate online în această perioadă sunt dedicate acestor oameni deosebiţi. Mă tem însă că asta nu se va întâmpla prea curând, după cum evoluează lucrurile. 

O.Ş.P.: Care ar fi mesajul directorului ICRNY, Dorian Branea, către lumea culturală românească? Poate fi el unul optimist?

Dorian Branea: Înainte de toate, vreau să-mi exprim solidaritatea cu toţi artiştii şi oamenii de cultură, cu toţi antreprenorii culturali care, sub efectul pandemiei, se chinuie la limita subzistenţei sau şi-au văzut proiectele, pregătite cu atâta muncă, talent şi efort, pur şi simplu pulverizate o dată cu declanşarea crizei medicale. Noi am încercat ca, în ce ne priveşte, această solidaritate să nu rămână doar la nivel declarativ, incluzând cât mai mulţi muzicieni, artişti, scriitori, intelectuali în programul nostru online. Ştim că nu e suficient, dar poate că modul în care am reuşit să le onorăm creativitatea şi contribuţiile va fi contat cât de cât. O vom face şi în continuare. Celor implicaţi în promovarea culturii române în străinătate şi în administraţia culturală, le doresc ca lecţiile pe care le-am învăţat în aceste luni cu totul neobişnuite să nu fie uitate sau ignorate, mai ales cele care ne-au arătat cât de importantă şi de impact poate fi acţiunea online şi cât de simplu e să facem acelaşi lucru, ba chiar mai mult, cu mai puţină birocraţie şi proceduri mai suple. Şi tuturor colegilor din sectorul cultural le doresc să aibă forţa şi răbdarea de a trece cu bine peste această încercare, privind-o nu doar ca pe o calamitate, ci şi ca pe o oportunitate de schimbare, ca pe o sursă de inspiraţie în toate privinţele şi ca pe un răgaz pentru reflecţii necesare pe care, în focul proiectelor, le amânăm cu toţii.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările