Două „versiuni”, acelaşi „Requiem”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dirijorul Jin Wang FOTO: Arhivă personală
Dirijorul Jin Wang FOTO: Arhivă personală

Rar se întâmplă să ascultăm în concert la Bucureşti aceeaşi lucrare la câteva zile distanţă, interpretată însă de două ansambluri diferite, provocându-ne, involuntar, la o audiţie comparată evident cu „răspunsuri” nuanţate, firesc subiective, dar deloc în raport cu „de gustibus”.

Pentru că, dorind să omagieze bicentenarul Verdi şi totodată să încheie stagiunea „în forţă”, atât Orchestra Naţională şi Corul Radio, cât şi Filarmonica, au programat, la sfârşit de iunie sau început de iulie, celebrul Requiem, în abordări aproape opuse ca viziune, convingându-ne, încă o dată, că o partitură se poate transforma radical în funcţie de concepţia fiecărui dirijor.

Astfel la sala Radio un public numeros a urmărit monumentala creaţie verdiană sub bagheta lui Tiberiu Soare, pe care l-am apreciat cu deosebire încă de la primele sale apariţii la pupitru, fie în spectacole de operă, fie în concerte, dar de această dată a surprins prin maniera rigidă, aproape teutonică (aş spune… milităroasă), lipsită de sensibilitate şi mai ales de ceea ce caracterizează o asemenea lucrare de factură religioasă, în care momentele de reculegere şi rugă alternează cu izbucniri ce amintesc de Judecata de Apoi; şi cu siguranţă în cele din urmă s-a simţit mult mai bine, solicitând alămurile şi percuţia la limita maximă a decibelilor, chiar cu riscul de a acoperi restul ansamblului. (FOTO: Tiberiu Soare)

tiberiu soare

Deşi melomanii recunosc, în superbele pagini, repere din opere la fel de celebre, mulţi dirijori şi solişti tratându-le, tocmai de aceea, mai aproape de datele genului liric (în care Tiberiu Soare a avut, în ultimii ani, realizări de anvergură), se prea poate ca dirijorul să nu se fi simţit atras cu adevărat de structura ideatică a Requiem-ului, interesat prioritar de corectitudinea construcţiei, parcă trasă cu rigla, secată de orice implicare afectivă; iar gestica sa, ca niciodată uniformă, cu mişcări relaxate (cu flexiune din poignet – încheietura mâinii – care până acum părea că îi este total străină), redevenind fermă şi unghiulară doar în secvenţele paroxistice, trăda, probabil, tocmai detaşarea sa interioară. Orchestra a sunat neaşteptat de bine, corul (pregătit de Dan-Mihai Goia) a susţinut cu precizie amplele intervenţii, dar răspunzând, firesc, cerinţelor dirijorale, aşa încât le-a redat corect, supralicitând uneori pentru a conferi (cât mai multă) forţă, în timp ce scriitura polifonică „a cappella” a rămas schematică, deşi publicul nu este deloc interesat de structurile ce o compun (ca într-o… disecţie), ci de rezultatul sonor imaginat de autor.

De altfel, şi în cvartetul vocal am remarcat acelaşi aspect în momente similare, glasurile destul de eterogene evoluând mai curând pe coordonate personale, conform celor ştiute şi simţite de solişti; aşa încât soprana Sorina Munteanu a fost poate mai aproape de Aida, cu un timbru dramatic, generos, cu acute eroice şi pianissime mai viguroase ca altădată (şi cu mici aproximaţii, neremarcate, probabil, de melomani), mezzosoprana Aura Twarowska, revenită de la Staatsoper Viena, după prea multă vreme, aducând, pe lângă calitatea vocală superbă, şi o cunoaştere stilistică reală, cu o frazare şi o expresie menită să reliefeze sensul textului, repere ce au caracterizat şi evoluţia tenorului Marius Budoiu, recunoscut pentru inteligenţa şi cultura sa muzicală, basul Sorin Drăniceanu încadrându-se în demersul (foarte) sonor de ansamblu, pentru că vocea masivă îi permite din plin. La final, spectatorii, încântaţi să reasculte una dintre creaţiile verdiene preferate, au aplaudat îndelung, chiar dacă unora le-a lipsit spiritul acelui opus gândit pentru a fi cântat în biserică (la prima audiţie absolută, Verdi însuşi l-a dirijat la San Marco din Milano, în urmă cu aproape 140 de ani), iar altora li s-a părut totul prea cerebral, prea „pătrat” şi fără suflet. Culmea este că, a doua zi, dirijorul a redevenit el însuşi, la pupitrul aceleiaşi orchestre, în pagini din opere (mai ales) verdiene…    

Interesant a fost şi faptul că, de această dată, corul a fost „distribuit” cu vocile feminine în stânga şi cele bărbăteşti în dreapta, iar trompeţii din scenă au primit „replica” celor din culise, urmărindu-se un anum efect de culoare.

Câteva zile mai târziu, la Ateneu, am „descoperit” un alt amplasament atipic, pentru că dirijorul chinez Jin Wang, „şcolit” la Viena, deja familiar publicului nostru, propunându-şi (cred) să uimească spectatorii prin concepţia sa interpretativă, a adus corul în faţă, destul de înghesuit lângă lojile laterale, iar în  orchestră a plasat violoncelii în centru, trompeţii de pe scenă dialogând acum  cu… cei din sală. Iar rezultatul obţinut a fost, cu adevărat, spectaculos, cumva stereofonic, dar în orice caz impresionant, muzica „năvălind” pur şi simplu peste ascultători, revărsându-se şi înconjurându-i, cu sonorităţi uneori poate şi de această dată supradimensionate, dar urmate de un „halou” de catedrală ce mărea considerabil impactul emoţional.

Orchestra şi corul (pregătit de Iosif-Ion Prunner) au cântat excelent, remarcabilă fiind paleta coloristică şi expresivă diversă, perfect echilibrată, în planuri contrastante pregnant reliefate, păstrând „linia mare” a construcţiei monumentale. Şi, după cum a evoluat, cred să ansamblul s-a simţit bine în acest demers interpretativ, reuşind, pe lângă acurateţea cu care a rezolvat solicitanta partitură, să creeze şi atmosfera terifiantă sau de rugă şi reculegere, apropiată de sensul textului şi de concepţia autorului. O importanţă deosebită în acest sens a avut cvartetul vocal, alăturând glasuri ample, generoase, calitative, care chiar s-au „potrivit” timbral, omogenizându-se neaşteptat de bine, aşa încât le-am ascultat cu reală plăcere, trecând cu vederea unele neîmpliniri, scăpări sau intonaţii incerte; soprana Sorina Munteanu a cântat mai sensibil şi mai „egal” decât în versiunea de la sala Radio, mezzosoprana Carmen Topciu a etalat un glas bogat, condus destul de aproape de spiritul lucrării, tenorul Ionuţ Popescu a surprins prin vocea robustă şi sigură, în ciuda unor stângăcii de emisie sau de tehnică, iar basul Bogdan Taloş a readus, după multă vreme, sonoritatea „adevărată”, gravă (la propriu şi la figurat), sobră şi mai ales frumoasă pe care o aşteptam, beneficiind şi de o frazare elegantă, de o tehnică solidă şi de o înţelegere a „rolului” său.

Remarcabilă a fost şi relaţionarea soliştilor în secvenţele concepute fără susţinea ansamblului, dar şi densitatea paginilor polifonice în care corul „a cappella” a depăşit cu brio dificultatea scriiturii, „îmbrăcată” artistic. La pupitru, eficient, fără excese dar temperamental, Jin Wang a asigurat nu doar o perfectă coordonare a întregului „aparat” vocal-simfonic, ci în primul rând o interpretare vibrantă, interiorizată sau dramatic-paroxistică, într-o versiune pe care, pe bună dreptate, melomanii au ovaţionat-o îndelung. Şi am aplaudat, alături de ei, un Requiem monumental şi impresionant, chiar dacă poate prea zgomotos-terifiant, chiar dacă poate mai lipsit de fineţe şi… finisare în unele cazuri, apreciind  calitatea generală incontestabilă, trăirea şi încărcătura emoţională pe care a transmis-o ascultătorilor, ceea ce, în fond, rămâne cel mai important, pentru că publicul a plecat din sala Ateneului cu o anume stare, profund marcat de maniera în care i s-a oferit, în acea seară, superba partitură verdiană.

Şi astfel ni s-a oferit prilejul – evident… nu cu premeditare – de a asculta aceeaşi creaţie atât de dragă oricărui iubitor de mare muzică, în două versiuni care ne-au convins, încă o dată, că notele scrie pe portativ pot fi „citite” în neaşteptat de multe feluri, în funcţie de cel care le „traduce” în plan interpretativ. Rămâne ca fiecare dintre noi să opteze pentru varianta preferată, mai apropiată de propria vibraţie interioară…

                  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite