Drumul către Cannes

E drept, îmi place să mă lungesc, dar povestea chiar începe în 2009, când Mihai Fulger a decis că aş fi un bun înlocuitor pentru postul de titular al rubricii de film din revista Cultura. Cum de a avut încredere în mine, nici eu nu ştiu.

Am scris un articol de probă, ţin minte că era despre Zack and Miri make a porno, o hăhăială de film care, pentru a nu fi uitat a doua zi după vizionare, necesita o memorie de elefant. L-am intitulat Cuminte, ceea ce n-are, zău, nicio legătură cu faptul că, pe atunci, titlurile lui Andrei Gorzo din Dilema erau atât de austere, încât mai scurt ar fi fost doar un semn de punctuaţie. Redactorul Cătălin Sturza mi-a schimbat titlul, a împrumutat o comparaţie din text şi i-a zis Zack and Miri croşetează un pulover. M-am supărat, dar mi-a trecut repede, dat fiind că tot de la Mihai am aflat că i-a plăcut stilul meu şi că a tras concluzia că era clar că sunt fan Vonnegut. Nu îl citisem atunci pe autorul lui Slaughterhouse-Five (spre ruşinea mea, nici până în ziua de azi n-am făcut-o), dar m-am prins totuşi că e un compliment. Am continuat să scriu.

Un flashback (singurul, promit): prima dată când am auzit despre Festivalul de la Cannes a fost la începutul anilor ’90. TVR tocmai difuzase Barton Fink, film pentru care eram remarcabil de necopt, dar care m-a marcat. Era altceva, raportat la ce ştiam eu că e film pe atunci, adică biografii romanţate de haiduci sau alţi eroi ai neamului şi Alain Delon (un gen în sine). Prin extensie, şi numele ăsta, Cannes, era de bănuit că poartă o greutate, că înseamnă ceva. Dar ce?

Tot despre Cannes aveam să citesc, la sfârşitul aceloraşi ani ’90, în revista Noul Cinema. O bună parte din sumarul revistei era dată de corespondenţele de la diferite festivaluri, care mai de care mai exotice, cel puţin pentru mine. Pentru un adolescent din provincie, şi Sofia sau Kievul sunt îngrozitor de departe, aşa se face că nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea vedea eu însumi filmele alea, cu atât mai mult cu cât, în Galaţi, mai rămăseseră 2 cinematografe, iar liceul meu surogat, emisiunea TV Cinemateca de Acasă, îşi trăgea şi el ultimele suflări. Dar îmi făcea plăcere să citesc corespondenţele, să mă uit la poze şi eventual să îmi închipui cam cum ar putea fi filmele. Mai mult, nu îndrăzneam să sper, iar Everestul acestor peripluri culturale era, desigur, Cannesul, care era pentru mine cel mai îndepărtat: la fel de îndepărtat ca întinderea polară şi pampasul argentinian.

Când am aflat despre concursul Fii critic la Cannes!, prima mea pornire a fost să-l ignor. Ca de obicei, perspectiva unei competiţii mi s-a părut inacceptabilă. N-a trecut mult, şi vestea a ajuns şi la Cristina, care se pregătea să ne dea vieţile peste cap şi să nască. Oare n-am auzit de concurs? Auzisem, cum să nu aud. Păi dacă am auzit, nu vreau să particip? Nu prea voiam. După seria obligatorie de tergiversări, a trebuit să-i explic şi de ce: ce se întâmplă dacă nu câştig?

Ce să se întâmple, nimic, mi-a explicat ea. Ce-i drept, acum, că punea aşa problema, cam aşa era. Şi dacă tot îmi demontase atât de abil întreaga argumentaţie, nu-mi mai rămânea decât să particip.

La 4 zile după ce voi ajunge la Cannes, Eric-Alexandru va împlini 5 luni. Tot cam pe atunci, va descoperi o lume nouă: diversificarea. La fel ca mine, de altfel.

Morcov, ţelină, pătrunjel, ceapă, păstârnac, măr, pară.

Grand Théâtre Lumière, Salle Debussy, Salle Buňuel, Salle du Soixantième, Salle Bazin, Cinéma de la plage.

O să ne placă.

Le mulţumesc colegilor Andrei Şendea, Ionuţ Mareş, Andreea Mihalcea, Cătălin Mesaru, Andra Petrescu, Flavia Dima, Alma Marhamati şi Florian-Rareş Tileagă. Merită tot respectul nostru, al celor care ne încăpăţânăm să citim în continuare despre cinema.

De asemenea, le mulţumesc lui Cristian Mungiu şi echipei Les films de Cannes à Bucarest. Toate corespondenţele pe care le voi scrie în următoarele 12 zile li se datorează în primul rând lor.

Deplasare realizată cu sprijinul Apa Nova Bucureşti.