„Dumnezeu sunt eu!“ VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

AUTORITATE Realizat cu bani puţini şi cu idei multe, noul film românesc „Ultima zi“, în regia lui Gabriel Achim şi inspirat din scrierile lui Cosmin Manolache, atinge teme şi subiecte importante nu numai pentru tranziţia românească, ci şi pentru problemele omeneşti perene.

O surpriză foarte frumoasă este filmul românesc „Ultima zi“, noul titlu semnat de regizorul Gabriel Achim, a cărui premieră absolută a avut loc în cadrul Zilelor Filmului Românesc de la festivalul TIFF Cluj-Napoca de anul trecut, secţiune a cărui distincţie (acordată de un juriu separat de al secţiunii competiţionale) a şi câştigat-o. Surpriza nu vine, însă, chiar aşa din senin, pentru că precedentul film al lui Gabi Achim, debutul cuTIFF, dar în 2011), a fost unul dintre cele mai puternice şi originale autohtone din ultimii ani, complet deosebit de ceea ce fac în mod curent colegii săi de generaţie. Tot astfel stau lucrurile şi cu „Ultima zi“, care nu seamănă însă deloc, tematic sau stilistic, cu „Visul lui Adalbert“, ceea ce nu poate fi decât spre lauda (încă) tânărului cineast, care mărturiseşte că are „tolba“ plină de proiecte şi scenarii interesante, greu de pus, din păcate, în practică, în condiţiile sistemului de finanţare românesc al producţiilor cinematografice.

Doru Ana über alles

Scenariul excelent al filmului beneficiază de cosemnătura (alături de cea a regizorului) scriitorului profesionist Cosmin Manolache (ca şi la precedentul „Vis al lui Adalbert“), dintr-una din povestirile acestuia şi inspirându-se, de altfel, ceea ce se simte din plin (şi e, repet, în favoarea filmului). „Ultima zi“ este încă unul dintre exemplele reuşite de colaborare dintre regizorii Noului Val românesc şi tinerii scriitori autohtoni contemporani acestuia, „douămiiştii“, alături de filmele realizate de tandemul Florin Lăzărescu-Radu Jude sau mai vechiul „Toată lumea din familia noastră“ al aceluiaşi Jude (scenariul în colaborare cu Corina Sabău), fără să mai vorbim de implicarea prozatorului (transformat în cineast) Răzvan Rădulescu, nume esenţial pentru Noul Cinema Românesc. Trebuia însă, şi e păcat că nu s-a întâmplat, ca această colaborare să fie mult mai strânsă şi intensă, pe principiul celei dintre cineaştii Nouvelle Vague şi scriitorii Noului Roman francez.

Un alt atu al peliculei sunt interpretările actoriceşti, iar aici Doru Ana, în rolul „primarului“, oferă un veritabil recital actoricesc, probabil în cea mai bună partitură a sa (în orice caz, cea mai memorabilă) de la cea din „Marfa şi banii“, debutul lui Cristi Puiu care a lansat Noul Cinema Românesc. Nici ceilalţi actori principali (în număr, din motive obiective, destul de restrâns) nu sunt, însă, de ici-colo, astfel că merită toţi menţionaţi: Mimi Brănescu (greu de recunoscut, în rolul lui Adrian, care-a descoperit credinţa şi e pe cale să se călugărească), Rodica Lazăr (foto jos) (soţia „primarelui“ şi mama copilului acestuia, implicată – deducem – într-o relaţie mai veche cu Adrian), Adrian Văncică (poliţistul, reprezentant tipic al servilismului şi conformismului autohtone, de la Pristanda citire) şi Adrian Ciglenean (personaj ambiguu şi enigmatic, intitulat „liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini“, care sesizează răul în ceea ce se întâmplă şi îi e silă de el, dar e incapabil să intervină, oarecum pe principiul personajului lui Emil Botta din „Reconstituirea“ – film omagiat explicit, de altfel, şi în „Visul lui Adalbert“).



„Ei vor moşteni pământul“

„Ultima zi“ este ultima zi de mirenie a lui Adrian (personaj despre al cărui trecut nu ni se spun prea multe, suntem chemaţi să deducem şi să umplem golurile lipsă), care s-a decis să se călugărească. Primarul (Doru Ana), fost coleg de liceu şi prieten bun al lui Adrian, împreună cu poliţistul şi liderul asociaţiei, îl iau de la mănăstire, pentru a-l duce pe un „ultim drum“ şi, cum primarul se consideră şi cineast amator (îi place Tarkovski etc.) – de fapt, doar are o cameră performantă, pe care nici nu ştie prea bine s-o folosească –, să şi facă un film pe chestia asta. De fapt, „primarul”, care îi poartă pică lui Adrian pe motive mai vechi, are alte planuri, tensiunea se acumulează şi lucrurile vor degenera, lent dar sigur, odată cu sosirea la viloiul primarelui de pe lângă Bucureşti.

Stilistic, Achim împarte filmul în două. Prima parte, cea a drumului cu maşina de la mănăstire până pe centura Capitalei, este întunecată, greoaie (ca şi drumul personajelor, nu atât pe şosea, cât în propriul trecut şi propriile suflete), lentă, dar pune premisele pentru dezlănţuirea de sălbăticie din partea a doua, de la vila Primarului. Ar fi păcat ca spectatorul să nu aibă răbdare pentru prima parte a filmului, pierzând astfel splendidul recital actoricesc al lui Doru Ana (secondat de colegii săi) din a doua parte, din ce în ce mai plină de tensiune spre final.

Cehovian, finalul propriu-zis este exilat în afara cadrului, în off, iar cadrul rămâne, timp de aproximativ cinci minute, la dispoziţia a doi câini de rasă, care se hrănesc (aproape omeneşte, am putea spune) cu resturile rămase de la ospăţul desfrânat al stăpânilor (e unul dintre cele mai bune finaluri de film românesc din toate timpurile). După Apocalipsă („veselă“, în orice caz una morală) şi „post-uman“ (în orice caz post-etic şi post-adevăr, mai bine zis post-Adevăr), lumea rămâne moştenire speciilor (incipient inteligente) pe care le-am crescut pe lângă noi. „Ei (câinii, ca la Simak, în „City“) vor moşteni pământul“, (ne) spun Manolache şi Achim, într-o sumbră, dar splendidă, contestare (prin artistic) a Fericirilor din Predica de pe munte.

Un viitor film-cult?

Ar fi păcat ca „Ultima zi“, pentru că redă atât de fidel metehnele de tranziţie ale autorităţilor, să fie văzut doar ca un film „social“, despre autoritarismul primarilor şi al altor mahări de pe întinsul patriei (într-un mod similar cu cel în care „Moartea domnului Lăzărescu“ a fost privit, în primul rând, ca un film despre sistemul sanitar din România), pentru că este mult mai mult decât atât. „Primarul“ lui Doru Ana nu este doar un (mic) Ceauşescu, cum se consideră toţi mitocanii şi parveniţii din România pe felia pe care au ajuns s-o păstorească (şi vorbim de case din ce în ce mai mari). Neobosit în a-i spune, argumenta şi demonstra lui Adrian că „Dumnezeu nu există“, Primarul vrea, de fapt, să spună „Dumnezeu sunt eu!“ (să-i spună, să ne spună, să-şi spună şi, în ultima instanţă, să-i spună, sfidător, şi Lui), pentru că-şi poate permite să facă orice pe tarlaua lui.

De aici şi obsesia primarului pentru actul de creaţie artistică, ca expresie a demiurgiei de esenţă divină. Într-un mod cu totul inconştient, acest troglodit, acest imbecil sinistru ştie că singura formă de creaţie permisă Omului, prin care acesta-l poate, dacă nu concura, oricum emula pe Dumnezeu, este cea artistică, astfel încât vrea să-şi creeze propriile filme „artistice“, avându-l ca model pe nimeni altul decât pe Tarkovski (într-un mod iarăşi inconştient, boul simte că acesta este, probabil, cel mai demiurgic dintre marii cineaşti). Criticii mai vechi s-au declarat deranjaţi de o eventuală ireverenţă a lui Achim la adresa regizorului lor preferat („Adrian Rubliov“, i se adresează Doru Ana victimei sale), dar nu au observat că referinţele filmului la Tarkovski sunt mai multe, unele dintre ele fiind în mod clar omagiu: mai pe la început, iarba este filmată mişcată de vânt, ca în „Oglinda“ şi alte filme tarkovskiene; Primarul îl ţine pe Adrian plângând în braţe, recreare a scenei din finalul lui „Rubliov“ dintre Soloniţîn şi copilul Burliaev etc.

Pe scurt, un film minunat şi condus cu mână sigură, „Ultima zi“ este un studiu asupra violenţei şi puterii discreţionare, care are însă şi o puternică tuşă metafizică, atingând şi probleme morale universale: căinţă, remuşcare, liber-arbitru. În rolul central, Doru Ana reuşeşte un adevărat recital actoricesc, aflându-se într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale. Nu s-a vorbit foarte mult despre „Visul lui Adalbert“ la premieră, dar pe măsură ce trec anii filmul acesta capătă din ce în ce mai mult statutul de film-cult (în sensul real al cuvântului). Cred că, chiar dacă va fi ignorat acum de public şi de critică, aceasta va fi situaţia şi cu „Ultima zi“. Or, să-ţi începi cariera cu două filme cu posibil statut de „cult“, într-o ţară ca România, nu este puţin lucru.

image

Info

Ultima zi (România, 2016)
Regia: Gabriel Achim
Cu: Doru Ana, Mimi Brănescu, Rodica Lazăr, Adrian Văncică, Adrian Ciglenean, Constantin Cojocaru

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Gabriel Achim – o voce distinctă în generaţia sa

Ultima zi



Odată cu recenta premieră „Ultima zi“, regizorul român Gabriel Achim se afirmă ca una dintre cele mai originale voci ale generaţiei de tineri cineaşti români (aşa-numitul „nou val“ sau Noul Cinema Românesc), cu un program (estetic şi tematic) complet distinct de cel al colegilor şi congenerilor săi. Pentru cine era atent, faptul a fost vizibil încă de la debutul său în lungmetraj, „Visul lui Adalbert“ din 2011, o comedie postmodernă cu o structură narativă complet uşchită (scrisă tot împreună cu Cosmin Manolache), şi chiar de la scurtmetrajele sale realizate anterior.

Gabriel Achim este, la origine, un mizilean, născut în orăşelul de provincie imortalizat de Geo Bogza („O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil“) pe 17 iulie 1975, care – aşa cum mărturisea şi la conferinţa de presă care a urmat lansării filmului –, la vârsta de 28 de ani, a părăsit o carieră de succes, în care „nu trebuia să facă mai nimic“ („director HR şi consultant pentru companii internaţionale“, timp de zece ani), pentru a-şi urma pasiunea pentru film, absolvind UNATC-ul în următorii patru ani.

Va face un film despre Ceauşescu

Chiar dacă, acum, Achim se declară complet nemulţumit şi dezamăgit de arcanele sistemului de finanţare românesc al producţiilor cinematografice, care nu-i permit să lucreze ce şi cât ar fi vrut, el este deja autorul a două filme de lungmetraj foarte puternice şi distincte, care fac figură separată în Noul Val şi e posibil să capete, în viitor, statutul de „cult“ (din ce în ce mai vizibil pentru „Visul lui Adalbert“). Ele au fost precedate de scurtmetraje care au atras atenţia asupra tânărului cineast (el a înfiinţat în 2008 casa de producţie Green Film), precum proiectul colectiv „Un bărbat urmăreşte o femeie“ (2008) sau „Bric-Brac“ (tot din 2008).

Unul dintre cele mai interesante proiecte ale sale (un fel de „Restul e tăcere“, scenariul caranfilian, pentru Gabriel Achim) este cel intitulat „Crud şi gătit“, care – deşi trebuia să fie gata din 2014 – se află încă în faza de scenariu (de altfel, pentru că-i era imposibil să facă acest film, a turnat Gabi Achim „Ultima zi“). Scenariul, o „comedie neagră“, tratează ultimele zile ale cuplului Ceauşescu: „plasată în ziua de 22 decembrie 1989, comedia ne prezintă un inginer care decide să-i salveze pe Nicolae şi Elena Ceauşescu de poporul furios şi să-i ajute să treacă graniţa, în Bulgaria“.

„Privind înapoi cu mai bine de 25 de ani în urmă, pot rezuma acea perioadă în felul următor: Cât de răi puteam fi atunci când eram cei mai buni! În copilăria mea îmi închipuiam uneori că îl ucid pe Ceauşescu, dar acum mi-ar plăcea să găsesc cea mai bună variantă prin care să nu îl ucid“, spune regizorul Gabriel Achim despre grandiosul său proiect cinematografic, care sper să nu rămână unul dintre marile filme nefăcute niciodată.

Top 4 filme importante

1. Visul lui Adalbert (România, 2011)
2. Ultima zi (România, 2016)
3. Bric-Brac (România, 2008)
4. Un bărbat urmăreşte o femeie (România, 2008)

Gabriel Achim
Ultima zi
Visul lui Adalbert

Citeşte şi:

cronica la filmul „Visul lui Adalbert“, din 2012

interviu cu Gabriel Spahiu, interpretul principal din „Visul lui Adalbert“, ocazionat de premiera filmului din 2012

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite