„După tenebre, Lumina“. Jurnal de Cannes 3

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Dogman“ al italianului Matteo
Garrone (premiu de interpretare pentru Marcello Fonte) a fost unul dintre cele mai bune filme din festival,
dar n-a fost deloc singurul
„Dogman“ al italianului Matteo Garrone (premiu de interpretare pentru Marcello Fonte) a fost unul dintre cele mai bune filme din festival, dar n-a fost deloc singurul

Titlul acestui film al lui Carlos Reygadas ar putea servi drept epigraf şi întregului festival Les Films de Cannes à Bucarest, aflat la a noua ediţie, la care am văzut anul acesta nu mai puţin de 22 de filme. Multe dintre ele intră pe ecrane în lunile următoare, şi ar fi păcat ca atunci să nu se înregistreze în săli aceeaşi afluenţă de public ca acum.

26.10: „Ca film trans- şi despre identitatea de gen, „Border” (Suedia, regia Ali Abbasi) – câştigătorul din acest an al secţiunii Un Certain Regard şi propunerea Suediei la Oscar – este mult mai tare şi funcţionează până la un punct mult mai bine decât mult-lăudatul (pe bună dreptate-n mare parte, dar, iarăşi, cum grano salis) „Girl” (Belgia, regia Lukas Dhont). Apoi virează spre zone de gen: SF, horror, thriller, cu aluzii de „X-Men” movie, dar nu e ca şi când aţi mai fi văzut aşa ceva. Regizorului Ali Abbasi îi iese acum pasenţa, spre deosebire de dezlânatul „Shelley” de-acum doi ani, cu „exotica” româncă Cosmina Stratan în rolul principal.“

Kosovo-Belgrad tur-retur

The Load

26.10: „Tânărul regizor sârb Ognjen Glavonic (născut în 1985, în Pancevo) nu-şi propune să revoluţioneze cinematograful, în filmul său „The Load” / „Teret” (era un concurent la Camera d’Or, premiul de debut al Cannes-ului, dar i s-a preferat belgianul „Girl”, de care vorbeam mai sus), ci să vorbească, într-un mod indirect, despre tragedia ţării sale, pe care populaţiile ex-iugoslave o mai resimt încă şi astăzi, la aproape 20 de ani de când s-a tras, oficial, ultimul foc de armă.

Filmul, cu inserţii (spectaculoase) din Jancso, este un road movie care nu are nimic eroic în el, doar sânge şi disperare, realizat în stilul estic clasic. Masacrul (masacrele) din Kosovo nu este prezentat explicit, ci doar sugerat, este exilat în afara cadrului, regizorul preferând să descrie situaţii şi emoţii de pe parcursul drumului, pentru a recrea „starea de fapt” din acele vremuri şi a înţelege cum s-a ajuns aici.“

Don Quijote se întoarce

26.10: „Ce bine ar fi fost ca regizorul Terry Gilliam să-şi fi realizat „Omul care l-a ucis pe Don Quijote” atunci când intenţiona prima oară (Johnny Depp şi Jean Rochefort erau pe felie, până la accidentul de călărie al celui din urmă), în anii ’90, acum cam 20 de ani! Era vremea unor astfel de adaptări postmoderne, pline de trucuri narative şi de „rame” (film în film etc.), a reciclării într-o veselie de constructe culturale clasice/canonice şi de cultură populară, aşa că astfel de operaţiuni păreau încă noi şi filmul ar fi funcţionat mult mai bine. Altfel, filmul de-acum nu are, totuşi, nicio greşeală (prea) vizibilă, care să deranjeze, aşa că poate fi urmărit şi-n 2018 ca un divertisment de calitate (după încheierea litigiului lui Gilliam cu producătorul, va fi distribuit şi în cinematografele de la noi), un reuşit film de public (care râdea copios la proiecţie, de parcă glumele-ar fi fost în întregime noi).“

„Vremuri de bejenie“

27.10: „Dragostea în “Cold War” (Pawel Pawlikowski) = “dragostea în timpuri de ciumă” (Marquez) = dragostea părinţilor noştri, cărora le este dedicat filmul polonezului. Pawlikowski continuă linia pe care singur şi-a conceput-o cu „Ida” (2013), aşa că deja ştie bine ce face. „Cold War” nu este despre războiul rece, ca fenomen istoric, ci despre dragostea în timpul „războiului rece”, cea despre care vorbeam mai devreme (la limită, povestea-ar putea fi plasată în orice epocă istorică – una represivă, şi care n-a fost?), la urma urmei dragostea căreia i se pun piedici, din „vremuri de bejenie”, de când există ea, de la „Romeo şi Julieta” (sau anticii „Teagene şi Haricleea”) încoace. „Cold War” nu este nici „un „La La Land fără nasoale”, cum am auzit uimit după proiecţie. Dacă filmul acela recicla la greu clişee, iar acum recunoaştem în alt film clişeele, nu-nseamnă neapărat că ele vin de-acolo, ci doar dovedeşte cât de puternic a fost filmul acela.“

Don Quijote
Cold War
Cold War

Tomasz Kot şi Joanna Kulig, în “Zimna wojna” / “Cold War” (2018)

„Homo homini canis“

27.10: „O umanitate larvară, pradă instinctelor, propriei ignoranţe şi celei mai cumplite bestialităţi, descrie, ca şi-n capodopera sa “Gomorra” (2008), regizorul italian Matteo Garrone în noul său film, “Dogman” (premiul de interpretare masculină pentru neprofesionistul Marcello Fonte, definit de presa occidentală drept “un Buster Keaton al secolului XXI”, pentru aparentul imobilism al figurii sale), pe care l-am văzut aseară în Les Films de Cannes a Bucarest. Aceasta cu toate că “Dogman” seamănă mai mult, prin stranietatea sa, cu unul dintre primele filme al regizorului, “L’imbalsamatore” (2002).

Oamenii sunt de fapt câini aici, câteodată fiare turbate (homo homini lupus), cum era şi-n “Amores perros” (2000), debutul memorabil al mexicanului Iñárritu. Garrone îşi realizează filmul, până la un punct, în solidă filieră a neorealismului italian, pentru a o lua apoi pe căi tarantineşti, şi face (foarte) bine ceea ce face. De văzut şi revăzut, mai ales că filmul va fi distribuit la noi pe ecrane de Voodoo Films.“

28.10: „Despre „Touch Me Not” al Adinei Pintilie (Ursul de Aur la Berlin), pe care l-am revăzut în această Zi de Aur a festivalului, mai multe într-un articol pe care-l voi scrie săptămâna următoare.“

„Fiica lui Leiter“

28.10: „O relativă dezamăgire „Sunset”, cel de-al doilea efort regizoral al uimitorului cineast maghiar László Nemes, autor în 2015 al imposibilului de uitat „Fiul lui Saul” / „Son of Saul”. Aşa cum spunea regizorul la intro-ul prin Skype cu Cristian Mungiu şi criticul Ionuţ Mareş, filmul (scris de regizor împreună cu aceeaşi Clara Royer, ca şi la precedentul) îşi propune să explice secolul XX, „cel în care Răul s-a instalat în istorie”, cum s-a putut ajunge de la splendoarea şi sofisticarea civilizaţiei belle epoque la oroarea celor două războaie mondiale, care practic au aneantizat spiritul Europei Centrale (Mitteleuropa).

Pentru aceasta-şi plasează povestea în Budapesta anului 1913, chiar înaintea Primului Război Mondial (nu celui de-al doilea), ceea ce este foarte bine, pentru că atunci s-a produs fractura. Aşadar, avem din nou un film istoric, „de epocă” (asta dacă „Saul fia” putea fi considerat aşa ceva), cu elemente recurente ale stilului vizual al lui Nemes şi-al operatorului său de imagine constant, Mátyás Erdély (de data aceasta, close up-urile nu mai sunt pe figura personajului principal, ci camera o urmăreşte pe eroină, se mişcă odată cu ea, mai mult din spate).

Dogman
Sunset
Sunset

Duios coboară Írisz Leiter (Juli Jakab), această ipostază a Europei ultragiate, din trenul Istoriei care nu mai are răbdare...

„Oul de şarpe“ stinks

Cu influenţe (majore, clare) din Haneke („White Ribbon”) şi Gherman jr. („Garpastum”), dar şi din clasicul maghiar István Szabó („Colonelul Redl”), filmul înaintează, lent şi obositor, spre o metaforă (prea) străvezie a „apusului” unei civilizaţii (mie, pulverizarea naraţiunii mi-a amintit şi de filmele „de epocă” ale lui Mircea Daneliuc, „Glissando” şi „Ediţie specială”, pe care maghiarul sigur nu le cunoaşte, sau mai ştii?). Evident, în spatele tuturor acestor filme, tuturor acestor „alegorii”, se află „Oul de şarpe” (1977), filmul lui Bergman despre geneza nazismului (de altfel, unul dintre cele mai slabe ale regizorului).

Greşeala acestor autori („alegoriile” istorice, în fapt, proliferează, vezi şi recentul serial german – altfel, bine făcut – „Babylon Berlin”, sau alt film maghiar recent, „Budapest Noir”) este că consideră că, pentru a descrie sfârşitul, „descompunerea” unei civilizaţii, au nevoie de o „metaforă” extraordinară şi spectaculoasă, de un „ou de şarpe” care eclozează-n interiorul acesteia (casa de pălării Leiter, în cazul acesta, sau arhiducele şi oamenii săi, prezentaţi ca o organizaţie de satiri criminali, aşa cum erau crimele fără explicaţie din „Panglica albă”), în loc de a încerca o analiză a epocii/lor mai „la firul ierbii” (gen „Rătăcirile tânărului Törless”).“

Citeşte şi:

„Dodes’ka-den 2018“. Jurnal de Cannes 1

„Slava (Nova)Rossia“. Jurnal de Cannes 2

Omagiu Serbiei

A fost odată o ţară

Matteo Garrone (regizor): „Mafioţilor nu le-a plăcut că nu-i slăveam în filmele mele“ – interviul meu din 2012 cu regizorul italian (varianta integrală, aici)

„Antigona la Auschwitz“ – cronica la “Son of Saul”

Sunset

Juli Jakab în “Napszállta” / “Sunset” (2018): privirea “Europei” (Lars von Trier) sau “privirea (europeanului) Ulise” (Theo Angelopoulos)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite