Dvořák la Ateneu cu Christian Badea
0
Ultima apariţie pe anul acesta la Ateneu a lui Christian Badea a semănat destul de mult cu cele două concerte de luna trecută. Un concert de pian insuficient şi o simfonie excelent dirijată. De data aceasta, am avut în program şi o lucrare de muzică contemporană românească.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
La vederea instrumentelor de percuţie aşezate pe scena Ateneului înainte de începerea concertului, ai fi putut anticipa un nou concert pentru xilofon şi diverse instrumente, acest clişeu al creaţiei contemporane. Dar Coralele şi cutiile muzicale ale Dianei Rotaru (o compozitoare din tânăra generaţie) nu au fost deloc aşa. Orchestraţia nu a fost densă şi nici ermetică, secţiunea de corzi având cea mai frumoasă partitură. Într-adevăr, coralele acolo erau, în sunetul acela alunecos, care se stingea treptat de la un rând de violonişti la altul, ca un cor canonic. Efectul diminuării sunetului era într-adevăr spectaculos. De altfel, îndemânarea cu care au fost folosite corzile e un fel de semnătură a compozitoarei, regăsită şi în alte lucrări (Tremucutremur e un alt titlu). Lucrarea, premiată la Concursul Enesu acum mai bine de un deceniu, trădează şi lipsa de experienţă a începuturilor, au fost mai multe momente când percuţia se suprapunea inabil peste suflătorii de lemne, care nu se mai auzeau aproape deloc. Cutiile muzicale au fost sugerate mai degrabă de lungimea relativ scurtă a lucrării şi a diverselor momente pe care le conţinea, decât de sonoritatea în sine. În general, impresia lăsată publicului a fost plăcută, „interesant” fiind cel mai des auzit cuvânt printre spectatori. Ceea ce nu e puţin lucru.
Prezentat drept „ucenicul vrăjitor” şi mare talent finalmente redescoperit după câştigarea Concursului Enescu din 2011, gratulat şi cu un interviu în presă, Mihai Ritivoiu a dezamăgit. Debutul orchestral al Concertului nr. 23 e destul de consistent, încât puteai să-ţi dai seama că acompaniamentul era mozartian, însă solistul, nu. Prea puţin contează, în aceste condiţii, cât de corect a cântat pianistul, dacă muzica nu era locuită de nimic. Şi Joi şi Vineri aceeaşi plictiseală, aceeaşi diferenţă între placiditatea instrumentului şi corectitudinea orchestrei ca şi în cazul lui Eduard Stan, acum câteva săptămâni. Sincer, îmi doresc ca următorul concert de pian acompaniat de Christian Badea să fie cel al lui Schumann, cu Dana Ciocârlie solist, cea a cărei recentă înregistrare cu integrala pentru pian este atât de apreciată de presa franceză. Voi reveni însă asupra acestui succes ignorat cu perseverenţă în România.
În fine, Simfonia nr. 8 de Dvořák a electrizat la fel de mult ca şi Ceaikovski pe 18 şi 20 Octombrie. O abordare directă, intrând profund în inima şi pulsaţia acestei simfonii ce nu e cu nimic mai prejos decât cea „din Lumea Nouă”. Adagio din partea a doua şi Allegretto din partea a treia au fost atât de bine construite, încât generau viziuni ale unei coregrafii. Pe de altă parte, coralul „de modă veche” din prima parte (având în vedere cuplajul cu lucrarea Dianei Rotaru) şi marşul din ultima parte, iconoclaste, alungând sofisticarea, transformând în avantaj marginile mai abrupte ale orchestrei, au constituit baza dramatică pentru o simfonie excelent dozată dramatic, dar şi sonor. O interpretare plină de vitalitate ce coexistă cu fineţea şi lirismul redând foarte bine spiritul Mitteleuropa al lucrării.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
Casetă tehnică:
Joi şi Vineri, 9-10 Noiembrie, la Ateneul Român
Diana Rotaru: Corale şi cutii muzicale
W.A. Mozart: Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în la major, KV 488
Antonin Dvořák: Simfonia nr. 8 în sol major, op. 88
Solist: Mihai Ritivoiu
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea
Se încarcă comentariile...
