E ca la Operă

Vreau să găseşti o cale îndrăzneaţă şi inovativă ca să facem totul exact aşa cum se face de 25 de ani încoace(© Randy Glasbergen)

La prima vedere, România a găsit, în persoana dlui ministru Vlad Alexandrescu, soluţia pentru toate problemele imaginabile. E suficient să fie presat puţin şi domnia sa face ce i se cere, cum ar fi rocadele din ultimele două săptămâni.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

George Călin înlocuit cu Tiberiu Soare, Tiberiu Soare înlocuit cu Vlad Conta, Vlad Conta înlocuit cu George Călin, şi, în fine, George Călin retras pentru a doua oară, la mai puţin de o zi după ce fusese reinstalat, pentu a fi înlocuit, se pare, cu următoarea posibilă victimă (ar fi o adevărată crimă dacă s-ar întâmpla şi asta), regizorul Andrei Şerban. Până şi la jocul de şah n-ai voie să faci decât o singură rocadă. După cum se vede, e suficient să ai la dispoziţie cinci sute de persoane care să cânte Va, pensiero şi vei obţine orice de la Ministrul Culturii. Roşia Montană, Catedrala Mântuirii Neamului, Moscheea din Bucureşti n-au nevoie decât de un cor pentru a avea parte de o soluţionare imediată. À propos, cel al ONB a cântat atât de lamentabil, încât contrazicea orice pretenţie de profesionalism sau de „valoare naţională” pe care o aveau membrii lui.

Dincolo de aparenţe, ceea ce se vede clar în ultimele zile ale scandalului de la ONB este un mare faliment de sistem. Comunismul este plenar, pentru că ONB aparţine în totalitate angajaţilor. Pot face absolut orice, fără consecinţe. În două săptămâni, de la un incident iritant al unui director (povestea cu modificarea de pe website-ul ONB), tensiunile s-au escaldat la manifestări şovine, iar acum s-a ajuns la revendicări sociale pe scară largă. Nici un director nu poate rezista fără acordul acestor angajaţi pentru care arta şi profesionalismul nu valorează nimic. Două spectacole cu Falstaff au fost anulate, în dispreţul plătitorilor de bilete. Reacţia publică a fost doar virtuală,  pentru că, la faţa locului, spectatorii şi-au recuperat banii şi au plecat civilizaţi acasă sau spre alte distracţii. În acest moment, Opera, aşa cum este ea tratată de artiştii români, nu mai interesează pe nimeni. Dacă mâine clădirea din Piaţa Eroilor s-ar prăbuşi, Guvernul ar trebui s-o demoleze de tot: ar scăpa de multe probleme sociale inutile, prea multe pentru satisfacţia de o seară a o mie de spectatori.

Nu există decât o singură soluţie: o restructurare completă a sistemului după care funcţionează teatrele de operă din România. Din fericire, soluţia este foarte simplă. Din mare nefericire, ea cere puţină competenţă, puţin curaj, puţină axiologie europeană însuşită cu adevărat, ceea ce lipseşte complet tehnocraţilor din cultură (unde includ nu doar ministrul, ci întreg aparatul funcţionăresc al ministerului), iar politicienilor de profesie, cu atât mai mult.

Vorbele frumoase sunt inutile. Se face aşa:

Audit

Nu este vorba de Curtea de Conturi sau de ANAF, nici de DNA. Ci de un audit al modului în care funcţionează Opera. Auditul se realizează de o firmă de consultanţă foarte mare, sau foarte specializată în artă (şi, ca să torn gaz pe foc, şi foarte scumpă, în general). 

Continuarea, pe blogul Despre Opera