E vremea Requiem-ului de Verdi

Printr-o frumoasă coincidenţă, Requiem-ul de Verdi a fost prezentat, la interval de câteva zile, pe scena unor importante scene lirice din ţară - la Opera Română din Cluj, în Săptămâna Patimilor pentru catolici şi la Opera din Iaşi, chiar în prima zi a Paştelui catolic şi de Florii la ortodocşi -, adevărate evenimente nu doar prin splendoarea şi semnificaţia partiturii,

ci şi prin faptul că interpretarea ei de către ansamblul de operă este o raritate sau, pentru ieşeni, chiar o premieră.

Desigur, reperele multiple din creaţiile verdiene, precum Aida, Otello sau Bal mascat, facilitează apropierea interpreţilor „specializaţi” în operă de paginile scrise în această manieră, având însă o încărcătură spirituală pregnantă, determinată de textul religios.

La Cluj, probabil tocmai din dorinţa de a sublinia legătura directă a Requiem-ului cu secvenţele din opere, s-a încercat şi conturarea unui cadru „de spectacol” printr-o scenografie simplă, austeră, cu laterale sugerând pereţi masivi şi o imensă coroană de spini suspendată, în viziunea Lilianei Moraru, cu regia şi plastica scenică semnată de Ina Hudea, susţinută de un concept video-proiecţie imaginat de Ligia Smarandache, rezultând însă un joc de siluete şi combinaţii ciudate profilate pe fundal, fără vreo legătură cu conţinutul ideatic sau cu atmosfera cerută, ba... dimpotrivă! Cred că simplitatea şi eventual luminile în culori adecvate, poate şi fără spotul asupra soliştilor în secţiunile ce le erau rezervate, ar fi fost de preferat, mai ales că semi-întunericul menţinut pe scenă era mult mai util în conturarea ambianţei pentru o lucrare menită a fi cântată în catedrală. În plan muzical, aş remarca în primul rând calitatea corului (pregătit de Corneliu Felecan) şi a orchestrei, sunând omogen şi dens, alternând ruga abia şoptită şi suprafeţele instrumentale discrete cu explozia terifiantă sau cu apoteoza grandioasă, sub bagheta lui Tiberiu Soare, dirijor care, spre deosebire de modul în care a condus partitura la sala Radio, cu câteva luni în urmă, a oferit, de această dată, surpriza unei construcţii logice şi unitare, cu desfăşurări ample şi o coloristică bogată, urmărind atent reliefarea sensurilor şi trăirilor regăsite din plin în text şi în muzică, temperând excesele de intensitate ale orchestrei, solicitând o implicare ce a generat expresivitatea şi tensiunea afectivă dozată cu precizie, trădând o radicală schimbare de „optică”, deosebit de favorabilă în demersul dirijoral. Iar micile ezitări remarcate fie în precizia polifoniei corale, fie în parcursul corzilor grave, în intervenţiile trompeţilor (parte amplasaţi în lojile laterale) sau în uşoara agresivitate a timpanilor, au rămas cumva în umbră raportat la tălmăcirea de ansamblu, de o calitate remarcabilă. Intenţia de a propune solişti români binecunoscuţi, a căror activitate se derulează prioritar în străinătate, a determinat invitarea sopranei Arona (Stanca) Bogdan, a tenorului Teodor Ilincăi, a bas-baritonului Adrian Sâmpetrean, alături de mezzosoprana Andrada Naş (de la Opera clujeană); întâmplător sau nu, majoritatea sunt continuatorii... părinţilor care, decenii la rând, au fost aplaudaţi chiar pe acea scenă, desigur şi în concerte vocal-simfonice sau în producţii din ţară şi de peste hotare, tradiţia fiind astfel dusă mai departe.

Sala Operei Române din Cluj, în timpul spectacolului „Requiem”  FOTO Nicu Cherciu

Aş începe prin a-l remarca din nou pe fiul basului Mircea Sâmpetrean, pentru că Adrian Sâmpetrean are, pe lângă superba voce cantabilă, rotundă şi impecabil condusă tehnic, o eleganţă aparte a frazării, o cunoaştere profundă a stilului oratorial, ştiind să se detaşeze de cântul specific operei atunci când interpretează un astfel de opus, având şi experienţa relaţionării cu partenerii, nedorind nicio clipă să adere la... competiţia glasurilor „de forţă”, chiar cu riscul de a fi acoperit uneori de acestea. Mă refer (şi) la mezzosoprana care, fiică a reputatului bas Gheorghe Roşu, mă aşteptam să deprindă la rândul său modul de a rezolva momentele în piano - foarte numeroase, de altfel - cu aceeaşi siguranţă şi calitate timbrală relevate în cele dramatice care o avantajează - dar diferenţa rămâne mult prea mare... În ce o priveşte pe soprana Arona Bogdan - fiica mezzosopranei Georgeta Orlovschi şi a baritonului Mugur Bogdan, figuri remarcabile ale Operei Române -, în acea seară afectată (şi) de o viroză rebelă, a revenit după multă vreme „acasă”, etalând, din păcate, doar o umbră a vocii sale cândva cu adevărat frumoasă, păstrând însă deficienţele de ordin tehnic şi intonaţional, parcă amplificate faţă de primii săi ani promiţători pentru cariera solistică. Din acest „panou de familie” emoţionant pentru publicul clujean, a făcut excepţie tenorul care, de câţiva ani, a atras atenţia prin timbrul său metalic, „eroic”, beneficiind de un acut generos, ideal în roluri de luptători din creaţiile verdiene, în care glasul său spinto se poate desfăşura în voie, încercând, în ultima vreme, să înveţe şi cântul în mezza-voce şi legato-ul necesar unor fraze îngrijite, intenţie ce s-a simţit şi în acea seară, chiar dacă punctul său de rezistenţă rămâne „zona înaltă”, în forte.

Astfel stând lucrurile, ar fi greu să mă refer la un cvartet, fiecare dintre solişti evoluând pe coordonatele sale specifice, dificil de omogenizat, ţinând seama şi de personalităţile diverse şi de maniera de conducere a discursului sonor, dar şi de faptul că o asemenea alăturare sui-generis comportă anumite riscuri, pentru că un cvartet adevărat se obţine fie printr-o îndelungată colaborare a interpreţilor respectivi, fie printr-o experienţă şi o cunoaştere profundă a felului de a aborda opusurile vocal-simfonice. Dacă spectatorii ce umpleau sala au reuşit să facă abstracţie sau să treacă într-un fel peste aspectele nefericite de ordin muzical sau vizual, atunci se poate spune că s-au bucurat din plin de frumuseţea muzicii, de interpretarea ansamblului, de calitatea unor voci (luate în parte) şi de maniera dirijorală deosebit de inspirată în acea seară, oferind o versiune a Requiem-ului de Verdi care, pe scena Operei Române din Cluj, a constituit, în sine, un eveniment, conceput ca atare, ovaţionat îndelung şi entuziast şi de melomani avizaţi şi de cei care, surprinzător, au aplaudat după prima secvenţă, aşa... ca la operă.

Dar la Opera din Iaşi, monumentalul Requiem (Messa da Requiem) de Verdi s-a cântat pentru prima oară, având şi o semnificaţie aparte, fiind „In memoriam Octavian Dumitru”, foştii colegi ai tânărului bas trecut, fulgerător şi mult prea devreme, în nefiinţă, marcaţi de o profundă emoţie, implicându-se într-un demers menit să omagieze un solist de valoare şi un prieten a cărui dispariţie i-a afectat probabil pentru totdeauna. O premieră care a prilejuit şi invitarea dirijorului austriac Mark Stringer la pupitru, dar şi debutul unor binecunoscuţi solişti în solicitanta partitură, o „provocare” şi pentru ei şi pentru ansamblu prin abordarea unei creaţii vocal-simfonice care, aşa cum subliniam, necesită o tratare în spiritul lucrărilor religioase destinate iniţial unei ambianţe specifice, deci diferită de cea „de la operă”, ceea ce, desigur, ridică probleme de interpretare în plan muzical şi expresiv. A fost însă un „pariu” câştigat şi de cor (pregătit de Manuel Giugula), realizând sonorităţi estompate şi izbucniri bine susţinute (şi controlate) şi în egală măsură de orchestră, echilibrată şi nuanţată în pagini abia sugerate sau în desfăşurări grandioase (cu trompeţi de asemenea plasaţi la balcon pentru a amplifica efectul „stereo”, având însă câteva „scăpări”), însoţind deopotrivă evoluţia corului şi a soliştilor cu rigoare, fără a-i acoperi. Iar cvartetul vocal a adus surprize diverse, pentru că soprana Ana-Maria Donose a etalat un glas calitativ, egal în registre, condus cu siguranţă şi deosebită atenţie pentru frazare şi sublinierea sensurilor cuprinse în text, într-o scriitură care, deşi dificilă, s-a dovedit foarte ofertantă şi „convenabilă” atât timbral, cât şi ca manieră de cânt, tratată cu o anume sobrietate (sau rezervă), cu rotunjime a sunetului şi acut penetrant, urmărind fiecare detaliu, aşa încât, poate mai mult decât în spectacolele de operă, a constituit, pentru mine, o adevărată revelaţie; mezzosoprana Florentina Onică, având şi culoarea de glas sombrată şi vibraţia interioară a trăirii sensibile sau dramatice şi experienţa frazării elegante, a „cântului frumos”, a adus prestanţă şi rafinament expresiv (poate cu sublinierea prea accentuată a gravelor), un real avantaj fiind şi faptul că cele două voci s-au mariat excelent, atât ca sonoritate, cât şi ca linie interpretativă; deşi generozitatea timbrală cu totul specială a tenorului Florin Guzgă a impresionat încă de la prima sa apariţie scenică, de această dată nu a fost în cea mai bună formă, rezolvând însă cu acurateţe şi onestitate şi momentele solistice şi cele de ansamblu în care a încercat să se integreze, în timp ce basul Daniel Mateianu a cucerit din nou prin glasul cald, rotund, pus în valoare cu inteligenţă şi cu o tehnică sigură, menită să-i asigure o evoluţie unitară, perfect raportată la cerinţele partiturii, într-o colaborare de asemenea bine gândită cu partenerii. La pupitru, dirijând fără partitură, cu o gestică incisivă, aproape pasională, ce trăda probabil plăcerea de a conduce o astfel de lucrare, Mark Stringer a reuşit să coordoneze relaţia între orchestră, cor şi solişti, indicaţiile sale punctând intrări şi accente, la care speram să se adauge conturarea atmosferei de rugă, de reculegere, dar a preferat să trateze Requiem-ul ca pe un oratoriu robust şi pământean, muzicienii ieşeni adăugând însă un plus de trăire şi de relief unei creaţii de referinţă pe care Opera din Iaşi a oferit-o, extrem de inspirat, în zi de mare sărbătoare. 

„Requiem”, la Iaşi

Aflându-mă în sală, ascultând ambele versiuni interpretative fără să-mi propun o „audiţie comparată”, am avut bucuria reîntâlnirii cu o pagină de mare muzică pe care oricine cred că o consideră de prim rang printre preferinţele... sonore, constatând totodată disponibilitatea orchestrelor, corurilor şi soliştilor de a se apropia de o astfel de lucrare, încercând să o privească prin prisma conţinutului său ideatic şi a cântului oratorial. Au fost seri-eveniment mult apreciate de public, generând şi (re)întâlniri cu solişti tineri de factură... diferenţiată, în majoritate însă de certă valoare, dornici să ne convingă de faptul că sunt cu adevărat artişti - ceea ce, în parte, s-a „văzut”. Peste tot şi toate rămâne însă acea stare „de bine”, încărcătura sufletească pe care Requiem-ul de Verdi o transmite prin însăşi profunzimea textului şi a muzicii în sine, căpătând valenţe aparte în acele zile, aspect marcat din plin şi la Cluj şi la Iaşi.