„Elixirul dragostei”,cu sinceritate şi culoare

Între „ziua îndrăgostiţilor” şi Mărţişor, Opera din Craiova a oferit publicului „Elixirul dragostei” de Donizetti, o partitură celebră, cu o pagini muzicale îndrăgite şi „întâmplări” amuzante, cu personaje simpatice care iubesc sincer şi sunt puse în situaţii pline de umor şi neprevăzut, trăite la fel de sincer.

Este reţeta veşnică şi „garantată” în orice loc şi în orice epocă, ceea ce a dorit să „demonstreze” şi regizorul Andras Kürthy, gândind montarea tocmai pe coordonatele unui subiect simplu, în ambianţa unui sat de... oriunde, cu eroi care-şi trăiesc sentimentele şi îşi ţes intrigile la fel ca cei din veacurile trecute, la fel ca cei de astăzi.

Astfel, păstrând ambianţa gândită de compozitor cu intenţia declarată (sau... dedusă) de a prezenta oameni şi poveşti din lumea ce-l înconjura în plin romantic secol XIX, regizorul a privit toate acestea raportându-se la percepţia şi reacţiile celor... contemporani nouă, dorind ca spectatorii să se recunoască, poate, în ceea ce se petrece pe scenă şi să trăiască emoţiile, bucuriile şi tristeţile împreună cu tinerii îndrăgostiţi, să privească personajele cu tentă comică în „cheia” modernă, pentru că şarlatani sau cuceritori „de carieră” au fost şi vor exista mereu. Sigur că păstrează, de la o versiune la alta, câteva repere la care, probabil, ţine foarte mult (precum imaginea scenică „din cartea de poveşti”, casele dispuse simetric pe lateralele scenei, planurile suprapuse, legumele - varză albă sau roşie, ceapa verde sau morcovi - tăiate cu „ciudă” de Nemorino în timp ce se tot „ciondăneşte” cu Adina, supărat că aceasta pare să-l prefere pe Belcore sau farfuria cu bunătăţi adusă acestuia de către Claun, mâncând şi dialogând cu bietul înnamorat), dar au farmecul lor, la care, de obicei, cei din sală reacţionează imediat. Iar scenograful Răsvan Drăgănescu a conceput decorul pornind de la aceste idei, cu faţade din piatră, ferestre cochete şi flori „căţărătoare”, cu intrări şi arcade ce marchează cârciuma sau casa Adinei sau intrarea în piaţeta micului târg, cu trepte plasate în fundal, asigurând desfăşurarea acţiunii pe două planuri; costumele multicolore se încadrează firesc în acel spaţiu, subliniind şi completând nota de voioşie ce domină întreg spectacolul şi ca imagine şi ca mişcare, rochiile lungi având o croială „de epocă”, „ţăranii” purtând haine lejere şi pălării cu boruri late, Nemorino apărând în pantalon şi vestă cafenie, cămaşă crem, cisme şi o eşarfă roşie înnodată la gât, dar Dulcamara „preferă” un costum grej mai curând apropiat celui din ziua de azi, soldaţii - implicit şi Belcore - au uniforme impozant-amuzante, în alb-albastru-roşu, cu coifuri aurite şi fireturi,  existând însă şi personaje parcă din altă poveste, fie că este vorba despre balerinele cu fuste scurte şi înfoiate, ieşite parcă din.... Coppelia, fie despre Ginepra, desprinsă din Commedia dell`Arte, cu trimitere la Claun, însoţindu-l permanent pe Dulcamara, care soseşte (şi pleacă) într-un vehicul motoretă-trăsurică ce trece totuşi cam neobservat, deşi putea fi exploatat mult mai pregnant-hazliu.

Şi toate acestea într-o lumină albă ce domină scena în mai toate momentele, excepţie făcând aria Adinei (care citeşte despre... elixirul Isoldei şi deci trebuia învăluită în semi-întuneric... misterios) sau înserarea ce se aşterne peste anunţata nuntă Adina-Belcore, peste Gianetta şi tinerele care află în taină despre moştenirea fabuloasă primită de Nemorino sau peste nefericitul tânăr hotărât să plece la oaste, revenind în final la lumina ce inundă scena, pentru că orice operă comică se termină cu împăcarea şi buna dispoziţie generală (maestru de lumini Roberto Bujor).

Mişcarea este, în mare parte, alertă şi cursivă, deşi corul (exceptând momentele dansante) se deplasează „compact” sau rămâne în „stop cadru” în timpul unor arii, chiar dacă diversificarea atitudinilor şi reacţiilor fiecărui corist în parte ar fi adus, poate, un plus de atractivitate şi varietate în acest sens, apoi duetul din ultimul tablou Nemorino-Adina este cam static, aşa cum, de altfel, este conceput, în multe cazuri, personajul îndrăgostitului de o sinceritate dezarmantă, însă rolul poate fi „exploatat” infinit mai nuanţat, lipsind până şi clătinarea sa după consumarea vinului de Bordeaux (cu care nu este obişnuit), corul constatând că e beat, dar el... nu dă deloc semne că ar fi măcar ameţit. De asemenea, Dulcamara este totuşi departe de comicul negustorului-şarlatan care vinde iluzii, rămânând mai curând un bonom căruia îi place să petreacă, să mănânce şi să facă mici afaceri cu zâmbetul pe buze, iar Belcore se comportă destul de milităros, dar fără hazul de situaţie ce-l caracterizează.

Remarcabil este faptul că distribuţia a alăturat solişti perfect adecvaţi vârstei eroilor, având şi glasuri care au asigurat echilibrul şi omogenitatea lor în ansambluri şi, evident, în plan calitativ; în Adina a debutat soprana Florina Ilie (de la Bucureşti), susţinând primul său rol într-o producţie a unui teatru liric din ţară (anterior apărând doar într-o partitură abordată de studenţi pe scena Operei bucureştene), emoţiile fiind cu atât mari mari cu era şi... premieră, dar depăşind aria din actul I, vocea sa lirică, plăcută şi egală în registre, condusă cu îngrijire, a căpătat un plus de penetranţă şi strălucire, dublată de o prezenţă scenică agreabilă şi un joc dezinvolt şi credibil, fără exagerări, reuşind să păstreze o linie clară şi constantă în evoluţia personajului conturat firesc şi convingător.

Partener i-a fost, în Nemorino, tenorul ieşean Andrei Fermeşanu, deja experimentat în rolul care îi vine „mănuşă”, punându-i în valoare timbrul liric cald şi calitativ, frazarea atentă, expresivitatea, sensibilitatea şi acutul adesea spectaculos dar deosebit de solicitant în condiţiile în care i s-au cerut numeroase „atacuri” în contra-acut, care în mod normal nu se cântă, rezolvându-le însă cu siguranţă şi mai ales fără intenţia sublinierii performanţei, rămânând permanent în rolul pe care îl trăieşte cu o sinceritate cuceritoare, chiar şi în această viziune care nu îi permite prea multe reacţii apropiate personajului naiv, simplu, credul şi inocent în dragostea lui, ajutat şi de prezenţa sa scenică adolescentină şi charismatică; este unul dintre tenorii noştri de top la ora actuală, unanim apreciat, permanent preocupat de perfecţionarea sa artistică, pus la punct sub aspect vocal şi mai ales interpretativ, ceea ce este... mai rar! În Belcore l-am ascultat pe baritonul Ioan Cherata, o voce generoasă, rotundă, deosebit de promiţătoare, dar care necesită o activitate scenică permanantă, în partituri importante, pentru a-şi „lucra” şi dezvolta acutul şi pasajul, ştiut fiind că o voce trebuie „cântată” pentru a se împlini cu adevărat. Iar basul Peter Hertz (clujean stabilit la Budapesta) a fost un Dulcamara mai curând (cum menţionam) bonom-sfătos, amuzându-se el însuşi de micile trucuri şi intrigi, ponderat în mişcări, rezolvând cu îndelungata-i experienţă un rol adesea abordat în carieră, pe diferite scene din ţară şi de peste hotare. Şi soprana Andreea Blidaru a conturat cu acurateţe micul rol Gianetta, iar Anca Tecu a avut, în Ginepra, trăsăturile şi specificul Claunului, cu Laurenţiu Nicu în Tonio, în alte personaje episodice... inventate, Tiberiu Nicuţ (Martino) şi Teodor Ispas (Sindaco). Balerinele s-au mişcat cu graţie (coregrafia Adrian Mureşan), completând cumva intervenţiile corului care, în scurtele momente mai diversificate, au răspuns cu promptitudine cerinţelor, încadrându-se în ambianţa generală (pregătirea Bogdan Botezatu), deopotrivă sub aspect vocal, sunând dens şi frumos, asemeni orchestrei care a avut consistenţă şi o paletă de nuanţe adaptată relaţiei cu soliştii şi corul, dirijorul Alexandru Iosub coordonând cu gesturi precise raportul fosă-scenă, depăşind cu eficienţă decalajele ivite probabil din cauza tempo-ului uneori extrem de alert imprimat orchestrei, căruia corul nu avea cum să-i facă faţă.

Surprinzător de rezervat de-a lungul spectacolului, publicul i-a răsplătit la final pe interpreţi şi pe realizatori prin aplauze prelungi, semn că a fost, până la urmă, încântat de farmecul unei producţii care a adus prospeţime, entuziasm, culoare (şi la propriu şi la figurat), glasuri interesante sau de reală valoare, muzică superbă şi o atmosferă de voioşie simplă şi adevărată, într-un cuvânt ingredientele unui succes care, probabil, va fi de lungă durată. Iar din elegantul program de sală (realizat de Ivona Hristescu şi Laurenţiu Bărbuică), spectatorii au aflat şi „secrete” despre alchimişti, parfumuri otrăvite, despre „elixir - între ştiinţă şi superstiţie” de Ev Mediu şi povestea lui Tristan şi a Isoldei (pe care Adina o citeşte în primul act). Şi, după cum sublinia managerul Antoniu Zamfir, opera de Donizetti va fi prezentată curând şi în cadrul turneului pe care ansamblul îl va efectua în Germania, propunând, de asemenea, alte câteva titluri de referinţă precum Aida sau Boema.