Emoţia zilei: George Petean şi al său Simon Boccanegra

Anul acesta, Orchestra Naţională Radio a prezentat în concert Simon Boccanegra, una dintre cele mai frumoase compoziţii ale lui Verdi, în ciuda unei popularităţi destul de reduse până recent. Readucerea în atenţie a lui Simon i se datorează lui Plácido Domingo, care şi-a început cariera de bariton cu acest rol, după 40 de ani de tenorat.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dacă publicul a apreciat-o mai puţin decât Traviata sau Rigoletto, în schimb Verdi a ţinut foarte mult la Simon Boccanegra. Finisarea ei a durat 20 de ani şi aportul lui Arrigo Boito, care a provocat includerea unui întreg tablou (scena consiliului), a fost decisiv. Coincidenţa face ca acţiunea operei să se întindă pe o durată asemănătoare (25 de ani), cu impact major asupra psihologiei personajelor. E o operă atipică, practic toate personajele principale sunt în conflict, fără ca vreunul să fie negativ. În plus, totul stă sub semnul tragediei, e aproape un requiem de la început (moartea Mariei Fiesco) şi până la sfârşit (moartea lui Simon), muzica este apăsătoare, iar libretul pune în opoziţie conflicte politice puternice cu poveşti de dragoste la fel de dramatice, ceea ce face ca opera să semene oarecum cu Don Carlo. [...]

Dar să revenim la concertul de la Sala Radio. Evident, capul de afiş al serii era baritonul clujean George Petean, nu numai pentru că se află într-un moment fast al carierei sale internaţionale, ci mai ales pentru că azi el este unul dintre cei mai importanţi interpreţi ai lui Simon Boccanegra la nivel mondial, după debutul fulminant în acest rol, în 2012, la Opera di Roma, sub conducerea muzicală a lui Riccardo Muti. Petean n-a dezminţit nimic din faima care-l preceda. A fost un model de stil verdian, în care nu s-a limitat să livreze fraze muzicale ample şi frumoase, ci a construit cu adevărat un personaj de o profunzime impresionantă. Încă din Prolog s-a văzut că era altceva decât restul distribuţiei. Pur şi simplu toate intervenţiile sale erau rezultatul unei metabolizări a rolului, în care fiecare cuvânt, fiecare silabă chiar avea o semnificaţie. Duetul cu Amelia din primul act a fost încântător şi, în acelaşi timp, o primă dovadă a unor calităţi muzicale ieşite din comun (aţi remarcat acel Figlia! nesfârşit din final, dar modulat dinamic încât părea o întreagă frază?). N-a abuzat însă niciodată de volumul vocii sale (şi erau atâtea ocazii), ci a demonstrat cu mult bun gust că nu e nevoie de nici un truc verist pentru a emoţiona. Plebe! Patrizi! Popolo, teribila arie din actul al doilea, a fost un vis, în care umanitatea apelului E vo gridando: pace! reuşea să sune suav, în mijlocul tumultului orchestral, într-un mod inexplicabil. Finalul operei a fost exemplar, nici cea mai mică urmă de exagerare patetică în Vien, ch'io ti stringa al petto din duetul cu Fiesco, ci doar nobleţe, sfâşietoare prin demnitate, culminând cu Gran Dio, li benedici, care poate sta oricând alături de ceea ce cânta acum mulţi ani Piero Cappuccilli, în ceea ce am putea numi o missă verdiană oficiată de Claudio Abbado.

Citiţi versiunea integrală a articolului pe blogul Despre Opera.

Casetă tehnică:

Vineri, 10 februarie, la Sala Radio, operă în concert

Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra
Dirijor: David Crescenzi, dirijorul corului: Ciprian Ţuţu
George Petean (Simon Boccanegra), Cellia Costea (Amelia Grimaldi), Cosmin Ifrim (Gabriele Adorno), Gelu Dobrea (Jacopo Fiesco), Daniel Pascariu (Paolo Albiani), Florin Simionca (Pietro), Nicolae Simonov (Capitano dei balastrieri)