Enescu III

Să fi fost de vină reculul după electroşocul numit Femeia fără umbră, sau pur şi simplu aceasta e realitatea, dar cel de-al doilea concert al Orchestrei Radio din Berlin a fost cu totul diferit de cel de ieri. De aceea îmi permit să fiu mai subiectiv decât de obicei.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pentru început, Vladimir Jurowski a propus publicului din România o compoziţie contemporană pe care a prezentat-o la Berlin în 2018, în deschiderea unui concert cu Simfonia a IX a de Beethoven, Discorso pentru orchestră de Georg Katzer, un compozitor est german considerat un pionier al muzicii electronice. Nu vă gândiţi la Vangelis sau Jean Michel Jarre, nici măcar la Isao Tomita sau Kraftwerk atunci când citiţi cuvintele „muzică electronică”, ci la Varese şi Stockhausen. Mai degrabă la lucrări de tipul Concert pentru unde scurte şi orchestră, nu la sintetizatoare de sunet şi tobe electronice. Există şi în muzica contemporană sensuri profunde şi imagini complexe ilustrate muzical. Dar Discorso prezentată şi ca un omagiu adus lui Katzer, decedat anul acesta, este de o banalitate exasperantă. E un clişeu al muzicii contemporane de sfârşit de secol XX, plin de sunete de percuţie (din care nu poate lipsi xilofonul), staccată până la atomizare. Aş putea fredona aşa ceva şi rezultatul ar semăna cu câteva zeci de compoziţii din acest tipar. Însă ariditatea acestei compoziţii, mult prea ermetică pentru publicul larg şi probabil neinteresantă chiar şi pentru iniţiaţi, a avut şi un merit: acela de a crea un mare constrast cu restul programului, sala respirând uşurată la final, în aşteptarea Concertului pentru vioară de Brahms.

O ocazie de care Julia Fischer şi Valdimir Jurowski nu au profitat până la capăt. Muzicienii au fost ireproşabili şi totul a curs lin către ultima parte, atât de celebră, unde succesul era asigurat. Fischer a demonstrat o tehnică perfectă. Jurowski a condus expert şi riguros, iar orchestra radioului berlinez a funcţionat ca un mecanism german de mare precizie. Şi atât. Am avut sentimentul unei bifări pe o listă de activităţi îndeplinite perfect şi necreativ. A urmat un bis la fel de tern şi de competent din Bach. Am putea da vina pe acustica Sălii Palatului, dar la Enescu 2019 aceasta ţine mai degrabă de o legendă neagră. Am ascultat muzică în diverse locuri din sală şi am constatat că sunetul este uniform peste tot. Amplificarea electrică este mai bună ca niciodată, se aud absolut toate sunetele de pe scenă, chiar şi cele mai fine, până la ultimele rânduri. Lipseşte...

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.