„Enescu şi muzica lumii” de 15 ani la Sinaia

Festivalul Enescu şi muzica lumii, Casino, la Sinaia FOTOGRAFII de Virgil Oprina

Glumind, dar vorbind foarte serios, încă din veacul trecut ne-am obişnuit ca în luna august să ne întâlnim cu muzica bună şi cu artişti minunaţi la Sinaia, acolo unde, pornind de la cursuri de măiestrie, la care s-au adăugat recitaluri susţinute de maeştrii, violoncelistul Marin Cazacu, dăruit deopotrivă pedagogiei şi promovării tinerilor de real talent, a fondat un festival conceput pentru a omagia personalitatea lui George Enescu,

în vecinătatea vilei sale „Luminiş” sau a Castelului Peleş, unde muzicianul cântase adesea. 

Succesul acelui demers a generat, firesc, iniţierea unei manifestări tot mai ample, în care s-au regăsit şi interpreţi români de cotă stabiliţi în străinătate şi solişti de peste hotare, acelaşi împătimit muzician înfiinţând Festivalul internaţional „Enescu şi muzica lumii”, gândit astfel încât să se încheie în 19 august, ziua de naştere a lui Enescu. Mereu mai amplu, mereu îmbogăţit cu noi repere de excepţional interes, atrăgând un public numeros în sala elegantului Casino, festivalul a ajuns acum la ediţia XV, intrat deja în tradiţie, incluzând şi concerte ale Orchestrei Române de Tineret, creată în acel cadru în urmă cu 7 ani şi ale Orchestrei Romanian Sinfonietta „apărută” după 3 ani şi, anul acesta, ale unui nou ansamblu – Orchestra „Junior” -, alcătuită din copii şi tineri în pragul adolescenţei. Dorind să asigure un suport adecvat unui demers artistic de anvergură, Marin Cazacu a creat Fundaţia „Prietenii muzicii - Serafim Antropov”, iar anul aceasta, devenind, el însuşi, manager al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”, ambele structuri s-au implicat, firesc, în realizarea ediţiei aniversare, alături de Primăria Sinaia, într-un demers finanţat de AFCN, colaborând totodată cu Lanto Communication şi, implicit, cu Festivalul „Vara magică” derulat la Ateneul Român, din iniţiativa lui Dorin Ioniţă.

La început de august, Festivalul a debutat „în forţă”, cu un excelent concert susţinut de Orchestra Naţională de Tineret a Spaniei, reluat apoi şi la Ateneu, împătimitul muzician Marin Cazacu propunând apoi, în 7 august, în debutul ciclului „Generaţia mileniului III”, recitaluri deosebite, piesele abordate de contrabasistul Magor Szasz alternând cu cele alese de mezzosoprana Cosmina-Antonia Stancu, într-un program alert şi divers. La 23 de ani, Magor Szasz este deja absolvent al clasei de contrabas condusă de Ştefan Thomas la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, iar acum se perfecţionează în Germania sub îndrumarea lui Dorin Marc, fiind totodată, de câteva săptămâni, prim-contrabasist al Orchestrei din Basel, în urmă câştigării unui concurs. Iar în acea seară a demonstrat din plin că este, cu adevărat, un talent aparte, cu o tehnică performantă, un sunet frumos şi cald, atât de greu de obţinut pe un instrument considerat „ingrat”, dar care, şi în cazul său, poate să „cânte” şi să impresioneze.

Orchestra Română de Tineret sub bagheta lui Cristian Mandeal   FOTO Virgil Oprina

L-am ascultat, acompaniat de pianista Viorica Boerescu, în Sonata de Sperger (pregătită pentru competiţia „Sperger”) sau în Capriccio di bravura de Bottesini, precum şi în secţiuni din Suita în stil vechi de Fryba (stilul muzicii de epocă reliefându-se cu claritate în linia conferită în Alemanda şi Giga), în Regreps de Makhoshvili, solicitantă prin scriitura complexă, rezolvată cu multă acurateţe şi cu aplomb, ca şi în (la fel de) moderna Bass Trip de Vasks, dificilă şi spectaculoasă, demersul instrumental completându-se neaşteptat, în final, printr-o melodie sentimentală îngânată vocal, în falset, pe un pizzicato discret al corzilor. Întâmplător sau nu, a fost o seară a sonorităţilor grave, glasul mezzosopranei Cosmina Stancu, amplu şi egal în toate registrele, etalând date naturale demne de apreciat, la doar 20 de ani având şi o frazare îngrijită, o tehnică sigură, încercând să confere lucrărilor selectate şi elemente de expresivitate; aşa cum s-a remarcat în aria de Handel sau în cea din opera Romeo şi Julieta de Vaccai, recitativul încă mai trebuie adecvat stilistic, în maniera cerută de rostirea unor astfel de pagini greu de realizat cum se cuvine, un alt aspect pe care, probabil, îl va rezolva în timp, fiind diferenţierea stilurilor, pentru că muzica baroc se cântă altfel decât cea puternic marcată de parfumul muzicii iberice, din care a selectat Habanera din opera Carmen de Bizet şi miniaturi de Obrados sau Di Chiara, solista încercând - şi în parte reuşind - să le reliefeze specificul, apelând şi la un zâmbet cuceritor şi la atitudini preluate în general din tradiţia interpreţilor de operă. În compania pianistei Violetta Ştefănescu, studenta în anul III la aceeaşi universitate bucureşteană a ales şi două lieduri româneşti din creaţia primelor decenii ale veacului XX - Bade pentru ochii tăi de T. Brediceanu şi În parcul Luxemburg de Bretan, cântate cu sinceritate şi cu dorinţa de a reda atmosfera regăsită în vers şi în melodia simplă şi lirică.

A doua zi, în cadrul aceluiaşi ciclu am ascultat copii sosiţi din toate colţurile ţării, unul mai bun decât celălalt, începând cu violonista Irina Barbu (din Bacău) care, la 15 ani, a impresionat, în Allemanda şi Courante din Partita II de Bach, prin echilibrul interior, sunetul plin, generos, şi liniştea cu care a redat pagini dificile tocmai sub aspectul înţelegerii specificului muzicii baroc. Dar Mădălina Ivancia (de la Iaşi) a abordat, la doar 13 ani, o lucrare rapsodică de Vladigherov - Vardar -, etalând de asemenea un sunet bogat şi o tehnică sigură, virtuozitate şi sensibilitate, în expresive secvenţe de joc sau de cântec cu inflexiuni folclorice din Balcani, acompaniată la pian de Ioana Mândrescu, sosită de la Bruxelles pentru a se implica în festival, colaborând apoi şi cu Mihaela Mitrofan (Bucureşti) în Poloneza în re major de Wieniawski, aducând fineţe, frazare frumoasă şi graţie într-o piesă dificilă, dar incredibil de bine rezolvată la cei 13 ani ai violonistei. Schimbând „registrul”, violoncelistul Marius Malaneţchi de la Chişinău, studiind însă la Salzburg, deja format la 20 de ani, a abordat Nocturna de Ceaikovski, o cantilenă amintind melodia nostalgică a romanţelor sale vocale, având şi un sunet amplu şi o linie calmă a discursului, susţinut cu atenţie de aceeaşi excelentă pianistă, care apoi a trecut lejer la o spectaculoasă parte din Concertul de Haciaturian, colaborând cu violonista Dumitriţa Gore (Chişinău), excepţională, la 13 ani, în solicitantul Allegro vivace, în care supleţea şi rapiditatea „alergării” arcuşului pe corzi, subtilitatea şi strălucirea expresiei se conturau cu un firesc uimitor, fetiţa blondă depăşind cu mult versiuni interpretative „cu pretenţii” ascultate în timp. Mult solicitată, pianista a acompaniat apoi Rapsodia ungară de Popper, însoţind o violoncelistă din Tg. Jiu - Izabela Ghergu -, studiind, la 15 ani, la Liceul „Lipatti” din Bucureşti, cântând cu inteligenţă şi farmec, alternând virtuozitatea cu sensibilitatea într-o evoluţie clară şi, din nou, sigură în plan tehnic şi expresiv, pentru ca apoi să „atace” dificila Tzigane de Ravel, alături de Beatrice Gagiu de la Ploieşti, studentă la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cântând cu aplomb, rezolvând cu discreţie uşoarele scăpări, fără a avea însă supleţea şi rafinamentul cerut de celebrul opus. Iar după binecunoscutul Capriciu nr. 24 de Paganini, parcurs cu acurateţe de violonistul Dan-Iulian Druţac (Chişinău, 17 ani), urmărind logic scriitura virtuoză, Ioana Mândrescu a revenit pe podium pentru a colabora, într-o altă vestită miniatură de acelaşi compozitor - La Campanella -, cu uluitoarea violonistă Maria Marica (din Cluj) care, la 15 ani, este de o maturitate incredibilă, sonoritatea rotundă, precizia şi eleganţa dantelăriei ţesute cu o uşurinţă dezarmantă, revelând un talent cu totul special, dublat de o tehnică performantă şi de o expresivitate inteligent dozată, recomandând-o pentru o carieră solistică de mare perspectivă.

Am redescoperit-o cu acest prilej pe Ioana Mândrescu, pianista pe care nu o mai ascultasem din anii studenţiei, evoluând acum la un nivel de real profesionalism, atent cunoscătoare a stilurilor şi a manierei de a colabora eficient şi discret cu partenerii care, de această dată, erau, în parte, mai puţin experimentaţi, deci trebuia să-i urmărească şi să-i susţină cu un plus de atenţie şi supleţe.

Parte dintre solişti s-au regăsit apoi în ansamblul Orchestrei Romanian Sinfonietta, alcătuit din instrumentişti cu vârste între 18-25 de ani, format, încă de la început, sub bagheta lui Horia Andreescu, aflat la pupitru şi în acea seară în care oaspete de onoare a fost, ca şi într-o ediţie anterioară, o vestită pianistă – Elisabeth Leonskaia -, încântată să colaboreze cu tinerii care, astfel, au avut privilegiul de a se întâlni, pe scenă, cu o personalitate de anvergură internaţională, descoperind ce înseamnă un artist adevărat, ce înseamnă expresivitate şi coloristică bogată, anvergură şi sensibilitate, într-o evoluţie solistică fără vreo intenţie de a epata, redând, firesc şi profund, sensurile cuprinse în partitură. În acea seară, programul a cuprins opusuri de Beethoven, orchestra acompaniind cu discreţie şi precizie o versiune pianistică impecabilă a Concertului nr. 2; cu siguranţă, Leonskaia se simte bine în pagini care îmbină lirismul cu velocitatea şi explozia momentelor ample în forte, tuşeul cald, frazarea elegantă, dozajul permanent echilibrat, incisivitatea atacurilor şi poezia (remarcabilă în special în partea mediană) constituind elemente definitorii pentru maniera sa de cânt, departe de masivitatea cu care ne-au obişnuit, în general, cei din “şcoala rusă”. Iar partitura a răspuns ideal structurii sale, ovaţiile prelungi din final fiind răsplatite printr-o altă pagină beethoveniană, construită pe aceleaşi coordonate ale simplităţii şi încărcăturii interioare ce îmbină discreţia cu temperamentul debordant şi robusteţea discursului pe claviatură. Şi, după cum menţionam, orchestra a reuşit să se plieze pe intenţiile sale interpretative, dirijorul învăţându-i pe tineri, la repetiţii, şi ce înseamnă stilul beethovenian, diferenţiat în lucrările de început şi din anii săi de glorie.

Pentru că, deloc întâmplător, Concertul a fost încadrat de fragmente din baletul Creaturile lui Prometeu, prea puţin cunoscut la noi, aducând rafinamentul şi prospeţimea unei muzici dansante, plină de graţie şi farmec, pentru ca în partea a doua a serii să ascultăm Simfonia nr. 4, în care ecouri din influenţa mozartiană lasă locul aspectelor definitorii ale creatorului matur, conturate excelent de ansamblu, cu un sunet dens şi suplu totodată, cu acumulări bine gradate şi o coloristică diversă, corzile reuşind o surprinzătoare sincronizare a atacului (mai rar întâlnită şi la “case mai mari”…) şi o coordonare riguroasă între partizi, la fel de buni fiind şi suflătorii, perfect integraţi edificiului sonor al unei simfonii care a avut şi strălucire şi fineţe “în paşi de menuet” şi delicateţe sau atmosferă meditativă. Încântat, publicul numeros a aplaudat prelung atât calitatea orchestrei, cât şi talentul şi ştiinţa dirijorului de a realiza programul la un astfel de nivel, reluând, ca bis, ultimele măsuri ale simfoniei; iar succesul a fost reeditat apoi şi la Braşov, Sibiu sau Bucureşti.

Revenind la Casino, am urmărit alţi mici-mari solişti, acompaniaţi de aceeaşi pianistă Ioana Mândrescu, reconfirmând tuşeul frumos şi experienţa acumulată  în muzica de cameră şi în acompanierea instrumentiştilor, colaborând cu alţi câţiva foarte tineri solişti de excepţie; oboista Loredana Hreciniuc (Suceava) a excelat într-un Allegro din Concertul mozartian, având deja o respiraţie surprinzătoare, un sunet limpede, cursivitate şi supleţe în frazare şi mai ales o cunoaştere stilistică remarcabilă, apoi, după o piesă de Wieniawski parcursă corect, dar cu incertitudini intonaţionale, de către violonistul ieşean Alexandru Bişoc, ne-a încântat violonista Adriana Gabrian în Introducere şi Rondo capriccioso de Saint-Saens, într-o interpretare impecabilă ca linie, desen şi planuri expresive, totul redat în sonuri generoase, cu o tehnică pe măsură, prefigurând o evoluţie, cred, spectaculoasă în timp. La fel de bun s-a dovedit a fi şi violoncelistul Corneliu Zirbo într-o transcripţie a Variaţiunilor pe o temă de Rossini de Paganini, realizând cu sensibilitate şi siguranţă aria melancolică şi broderiile dificile, dar încadrate logic în demersul cu adevărat artistic; probabil deloc întâmplător, în finalul micro-recitalurilor din acea primă parte a programului a evoluat violonistul Radu Kis, uluind în Dansul spiriduşilor de Bazzini, o avalanşă incredibilă, ca un perpetuum-mobile năucitor, abordat cu o tehnică sigură şi un aplomb greu de imaginat la vârsta (încă) a pantalonilor scurţi.

Pare să fie şi deosebit de meticulos şi precis în tot ce face, un motiv în plus să îl regăsim, după pauză, în calitate de concert-maestru al celei mai tinere orchestre din ţară, care… se năştea în 10 august - Orchestra „Junior” -, alcătuită din instrumentişti de 12-16 ani, învăţând în acele zile să cânte, pentru prima oară, în orchestră, o experienţă inedită, dar se pare fascinantă pentru ei, cu siguranţă benefică în devenirea lor artistică. Iar dirijorul Gabriel Bebeşelea a demonstrat că ştie să lucreze şi cu cei mici, rezultatul fiind (din nou) surprinzător în ce priveşte omogenizarea, nuanţele discrete (greu de obţinut) şi claritatea exprimării, evident reliefate în Simfonia copiilor de Leopold Mozart, aducând spontaneitatea şi jocul subliniat şi prin instrumente atipice, precum şi în Simfonia nr. 29 de W.A. Mozart, desigur mult mai pretenţioasă, dar păstrând rigoarea şi cursivitatea, preferând tonurile estompate, probabil pentru a sublinia reperele stilistice; gestica dirijorală eficientă şi modul în care Gabriel Bebeşelea le-a dezvăluit instrumentiştilor (parte dintre ei aplaudaţi ca solişti în debutul programului) ce înseamnă să cânte „împreună”, să relaţioneze şi să se asculte, s-au regăsit şi în maniera în care au acompaniat-o pe excepţionala violonistă Maria Marica în Vara din ciclul Anotimpurile de Vivaldi. Aplauzele unei săli pline au fost apoi răsplătite cu reluarea unui moment din Simfonia de L. Mozart.

S-a născut o orchestră a celor mici, care se alătură astfel, cum menţionam, Orchestrei Române de Tineret şi Orchestrei Romanian Sinfonietta, toate create cu pasiune şi devoţiune de Marin Cazacu, cel care i-a selectat pe toţi cei care, acum, se bucură să înveţe, să lege prietenii, să cânte în ansamblu, câţiva apărând şi ca solişti, având astfel o motivaţie şi o perspectivă pentru viitorul lor, o experienţă minunată şi pentru ei şi pentru noi, bucurându-ne de minunatele ansambluri gândite şi înfiinţate de un artist care înţelege importanţa formării şi susţinerii noii generaţii de interpreţi din întreaga ţară.

În ciclul “Generaţia mileniului III” au apărut pe podium şi tineri solişti afirmaţi deja în circuitul vieţii muzicale, aşa cum a fost cazul violonistei Valentina Sviatlovskaia şi al pianistei Adela Liculescu, aplaudate în opusuri pretenţioase şi solicitante. Pentru început am ascultat două Sonate de Ysaye, abordate de Valentina Sviatlovskaia, sosind de la Amsterdam, unde este membră în celebra orchestră Concertgebouw, etalând un sunet amplu şi robust, atacuri viguroase şi capacitatea de a contura linii frumos arcuite şi sensibile, poate cu accente dramatice şi frământări interioare în Sonata nr. 3 (dedicată lui Enescu).

În compania soţului său, apreciatul violonist Liviu Prunaru, concert-maestru al acelei vestite orchestre olandeze, a cântat în Marele Duo concertant de Beriot, lucrare amplă în care a încântat cantilena rafinată a solistului, pe un pizzicato discret al partenerei, cei doi regăsindu-se apoi în pagini alerte, remarcabile prin comuniunea în expresie şi sunet, în relaţionarea impecabilă, asemănările pregnante în maniera lor interpretativă reliefându-se şi în trecerea liniei  melodice de la un instrumentist la altul, fără ca ascultătorul să remarce vreo deosebire sau vreo fisură în curgerea elegantă, alternând cu desfăşurări generoase într-un Duo de reală frumuseţe, realizat cu deosebită omogenitate şi plăcere de a cânta… în familie. După pauză, pianista Adela Liculescu, studentă la Academia vieneză, a optat pentru un repertoriu complex, începând cu Sonata Appassionata de Beethoven, construită cu claritate şi precizie, cu o logică remarcabilă şi în tratarea planurilor contrastante, dar cumva mai cerebral, cu o corectitudine obiectivată. Cu atât mai surprinzătoare a fost, apoi, interpretarea expresivă, cu vădită implicare afectivă, a Baladei în si minor de Liszt, cu învolburări romantice, secvenţe evocatoare sau masive, încărcate de sensuri într-un spirit cu adevărat narativ-epic, pentru ca în Sonata nr. 4 de Skriabin să cucerească prin anvergură, redare excelentă a trăirilor profunde, sensibile, cu o interiorizare şi o înţelegere aparte, regăsită şi în fragmentul într-o sonată de acelaşi autor oferită ca bis, răsplătind astfel aplauzele şi ovaţiile intense ale celor care, în acea seară, au descoperit o pianistă cu o tehnică performantă şi deosebită maturitate la doar 20 de ani, cenzurarea şi sobrietatea poate impusă iniţial lăsând locul unei exprimări nuanţate, bogată în sensuri şi stări, prin care solista se recomandă ca un real talent dublat de inteligenţă şi spirit analitic.

În seara ce a urmat, sub genericul “Capodopere ale muzicii de cameră”, publicul s-a reîntâlnit cu artişti mult apreciaţi şi în trecutele ediţii, în opusuri de o frumuseţe aparte, interpretate cu aceeaşi dăruire dintotdeauna. A fost însă un moment special, pentru că, aşa cum a precizat Marin Cazacu, a dorit ca întregul program să fie “In memoriam Marius Nichiteanu”, prietenul şi colegul său de o viaţă, excelent violist stabilit în Germania, sosind însă în fiecare an la Sinaia pentru a lucra cu cordarii din orchestrele tinere, calitatea şi entuziasmul său, pe lângă experienţa acumulată în ansambluri de cotă precum cel de la Hamburg, transmiţându-se celor din jur, cântând şi alături de cei care, acum, îl omagiau; pentru că, în urmă cu câteva luni, o boală nemiloasă l-a răpus mult prea curând… În amintirea lui, fiica sa, Adela Schlutter, alături de Cristian Andriş, au interpretat, în deschiderea concertului, Lamento pentru două viole de F. Bridge, lucrare în sonuri grave, cu linii melodice lente, meditative, preluate superb de la un instrument la altul, cântând apoi împreună în pagini de un dramatism intens care, în final, s-a stins în sonurile din nou grave şi îngândurate. Un omagiu “de suflet” adus unui muzician de valoare, printr-o partitură tălmăcită “cu suflet”… A urmat reîntâlnirea cu Liviu Prunaru şi Valentina Sviatlovskaia, dar şi cu violistul Cristian Ifrim, violoncelistul Marin Cazacu şi pianista Maruxa Llorente, în Cvintetul cu pian op. 44 de Schumann, alternând secvenţe luminoase, exuberante, cu cele sensibile sau de anvergură, tenta de tristeţe apăsătoare, sugerând implacabilul prin repetarea obsesivă a sunetelor întrerupte, puternic marcate, lăsând locul calmului şi suprafeţelor estompate, vioara aflându-se adesea în prim plan, dialogând cu violoncelul, ansamblul evoluând apoi în structuri compacte, cu avalanşe incisive şi viguroase, finalul aducând elemente de fugă şi strălucire debordantă, într-o derulare impresionantă, vibrantă şi sinceră, în care trăirea intensă s-a îmbinat permanent cu rafinamentul şi ştiinţa cântului cameral, cu un echilibru şi o relaţionare impecabilă. Iar toate acestea s-au împlinit în Sextetul nr. 1 op. 18 de Brahms, abordat de Liviu Prunaru, Valentina Sviatlovskaia, Cristian Ifrim, Andra Schlutter, Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu, meditaţia, generozitatea frazei, desfăşurările ample, agitate şi intens expresive, până la accente tragice, pizzicato-uri delicate, dialoguri stenice şi pline de vervă, solo-uri la fel de sugestive, dominate de lirism şi căldură, totul s-a construit cu inteligenţă şi, din nou, cu bucurie a cântului, artiştii cucerind publicul, reluând în bis finalul alert din opusul brahmsian. Păcat că s-au “rătăcit” câţiva spectatori care au aplaudat cu încăpăţânare… după fiecare parte a lucrărilor…

Alternând serile oferite de artişti consacraţi cu cele susţinute de tineri aflaţi la începutul unei cariere interesante, Festivalul de la Sinaia a continuat ciclul “Generaţia mileniului III” prin recitalul pianistului Andrei Licareţ, alăturând opusuri care i-au permis etalarea tuşeului rotund, logica unei construcţii riguroase, dar mai ales atracţia către paginile în nuanţe delicate, aducând în prim plan calmul şi visarea. Astfel, în Variaţiunile în fa minor de Haydn am remarcat limpezimea şi fluenţa discursului, atacurile şi ornamentele în “ghirlande” specifice luminozităţii creaţiei din veacul XVIII, desfăşurările ample, dar totul sub semnul unei jovialităţi ce defineşte, în mare parte, creaţia lui “Papa Haydn”. Atmosfera s-a schimbat apoi în Şapte piese fantezii op. 116 de Beethoven, trecând de la acordurile masive la jocurile alerte pe claviatură, anvergura de factură romantică lăsând locul lirismului exprimat simplu şi firesc, urmând secvenţe pasionate sau meditative, redate cu expresivitate şi înţelegere stilistică, pentru ca finalul să readucă anvergura aproape monumentală. Rămânând în “spaţiul” poetic, Sonata nr. 3 de Chopin a conturat momente intense, figuraţii rapide, uneori neliniştite, dar şi pagini discrete, ca de poveste, urmate de nelinişti atât de caracteristice frământatului creator. Un recital realizat cu maturitate şi tehnică impecabilă, cu o paletă expresivă bogată, stârnind entuziasmul celor din sală, asemeni bisului cuceritor, ca o „cutiuţă muzicală”, perfect echilibrat, cu tentă (poate) preclasică bine reliefată de pianistul care, în acea seară, a fost „la înălţime”.

De Sf. Maria, maeştrii s-au întâlnit cu tineri solişti, pianiştii Roxana şi Valentin Gheorghiu cântând, aşa cu ne-au obişnuit de multă vreme, la 4 mâini, într-o amplă Fantezie în fa minor de Schubert, debutând cu eleganţă şi frumuseţe, cu o excelentă relaţionare, continuând însă cu o anume lipsă de relief. Dar maestrul a revenit pe podium şi alături de violoncelistul Marin Cazacu, interpretând o splendidă miniatură de Faure (Apres un reve), pianul susţinând cu rafinament cantilena sensibilă, aşa cu s-a petrecut apoi şi în celebra Meditaţie de Massenet (din opera Thais), abordată de violonista Simina Croitoru cu fineţe şi lirism; iar Valentin Gheorghiu a convins din nou că se simte bine în muzica de cameră, cântând împreună cu aceeaşi violonistă, dar şi cu violoncelistul Ştefan Cazacu, în Trio nr. 4 de Beethoven, instrumentiştii încântând prin omogenitate şi prin maniera în care s-au completat într-un dialog expresiv şi cald, etalând şi graţie şi vervă în mişcările alerte, strălucitoare, chiar cu accente eroice. După pauză, tinerii Simina Croitoru şi Ştefan Cazacu au interpretat, la fel de bine, Passacaglia de Handel-Halvorsen, păstrând datele unui dialog viguros sau „de linie”, cu evoluţii rapide, chiar spectaculoase. Apoi, Marin Cazacu a oferit o reală surpriză melomanilor ce umpleau sala până la refuz, propunând, în compania ansamblului „Violoncelissimo” (alcătuit din studenţi sau absolvenţi ai clasei sale de la UNMB), partituri din cele mai diverse, de la Adagio de Albinoni, care i-a permis artistului să susţină melodia elegiacă acompaniat de 8 violoncelişti şi un contrabasist, toţi de o valoare deosebită, reliefată şi în cuceritorul Alla turca de Mozart, „adaptat” de Mifune ca într-o joacă amuzantă, cu trimiteri la sonurile country, cu o ritmică subliniată şi de percuţie; cele două piese de Piazzolla – Oblivion şi Libertango - au avut şi parfumul şi melancolia şi temperamentul specific tango-ului sentimental-pătimaş, o altă binecunoscută partitură – The Final Countdown Europe -, în aranjamentul lui S. Păutza -, electrizând şi excepţionalii interpreţi (membrii ai Orchestrei Române de Tineret) şi publicul, tinerii demonstrând că pot să cânte la fel de bine şi lucrări din marea muzică şi partituri care cer un feeling anume, fie cu sugestii de jazz, fie în spiritul debordantei muzici americane. Iar ca bis au reluat Oblivio în memoria unui renumit medic din Sinaia, pasionat meloman, căruia Marin Cazacu i-a dedicat întreaga seară, cu adevărat memorabilă.

Marin Cazacu acompaniat de ansamblul „Violoncelissimo” FOTO Virgil Oprina

La sfârşit de săptămână, respectând tradiţia, s-au programat întâlniri în aer liber,  în Parcul oraşului, apoi în curtea Castelului Peleş, în care, fie şi cu amânări, când vremea le-a permis între două reprize de ploaie, ansamblul de alămuri şi cordarii din aceeaşi minunată Orchestră de Tineret au trecut „de la clasic la divertisment” şi până la folclor de cea mai bună calitate – o dovadă în plus a disponibilităţii lor faţă de orice înseamnă muzică bună. Mai ales că în acele zile repetau intens, sub bagheta lui Cristian Mandeal, pentru seria de concerte în care, la Buşteni şi Sinaia, apoi la Ateneul Român, aveau să prezinte opusuri pretenţioase şi ofertante semnate de Beethoven şi Şostakovici, prezentate la Casino în 19 august, onorând astfel ziua de naştere a lui George Enescu printr-un program superb, abordat de o orchestră minunată. Un public extrem de numeros a asaltat sala, ascultând pentru început Simfonia nr. 5 de Beethoven, abordată, surprinzător, într-o parcurgere cu destule atacuri nesincrone şi cu suprafeţe inexpresive, nefireşti unui ansamblu performant, întotdeauna impecabil. Dar  Simfonia nr. 5 de Şostakovici a fost o versiune „de zile mari”, cu o construcţie impecabilă, o diversitate coloristică absolut captivantă, cu pagini lirice, uneori irizate şi izbucniri apoteotice sau paroxistice, totul cu o consistenţă ideatică şi o densitate expresivă impresionantă, conturând o atmosferă de o forţă emoţională cum rar se întâlneşte în sălile noastre de concert. Cea mai ună dovadă a excepţionalei tălmăciri a fost liniştea absolută ce „plutea” în sală… Am admirat şi omogenitatea viorilor (cu solo-uri superbe ale tinerei concert-maestru), gravitatea tensionată a violoncelilor, strălucirea explozivă a alămurilor, deopotrivă acurateţea suflătorilor şi frumuseţea intervenţiilor solistice, precizia şi elanul percuţioniştilor, dar mai ales acel „întreg artistic” – într-adevăr artistic – ce s-a conturat la un nivel şi cu o pasiune greu de „povestit”. La pupitru, Cristian Mandeal s-a implicat cu ardoare în redarea concepţiei sale asupra unui genial compozitor care, dacă este înţeles, nu poate decât să cucerească definitiv. Se prea poate ca tocmai de aceea să fi insistat, la repetiţii, mai mult asupra Simfoniei de Şostakovici, lăsând ca Simfonia beethoveniană să meargă… de la sine. Este o ipoteză… Publicul efectiv cucerit de frumuseţea monumentalei Simfonii de Şostacovici a fost răsplătit cu un bis la fel de captivant, aducând însă o notă de amuzată deconectare, cu trimiteri la muzica de film, excelent aleasă pentru un final de concert de mare clasă.

Anterior, la Vila „Luminiş”, în ambianţa casei memoriale enesciene, alţi instrumentişti – violoncelistul Octavian Lup, violonistul Mircea Dumitrescu, acompaniaţi la pian de Verona Maier, precum şi, din nou, pianistul Andrei Licareţ, au cântat lucrări de Bach, Schubert, Paganini, Sarasate, Beethoven şi, evident, Enescu, într-un context aparte, ca o „avanpremieră la Concursul internaţional ’George Enescu’” ce va începe în septembrie; iar în acel 19 august, membri ai Orchestre de Tineret l-au onorat pe „Enescu la el acasă”.

În acest an, având în vedere invitarea ansamblurilor simfonice de peste hotare,  prin intermediul organizaţiei europene a orchestrelor naţionale de tineret – EFNYO -, festivalul s-a prelungit până în 26 august, pentru că, la Sinaia, a concertat şi Orchestra Naţională de Tineret a Franţei, sub bagheta reputatului Dennis Russell Davies, propunând opusuri monumentale de Saint-Saens şi Strauss, reluate, a doua zi, şi la Ateneu.

Dar în 21 august, pianistul norvegian Klaus Jorgensen a dorit să cânte în amintirea pianistei Mihaela Ursuleasa, cu care a colaborat cu ani în urmă, ecourile excelentului maraton muzical de la Sinaia prelungindu-se, în 28 august, la „Tinerimea Română” din Bucureşti, unde primitoarea sală va găzdui o seară camerală susţinută de tineri solişti şi de acelaşi minunat ansamblu „Violoncelissimo”, încununând astfel eforturile artistice şi organizatorice greu de imaginat ale violoncelistului Marin Cazacu, deopotrivă manager şi… factotum mereu zâmbitor, omniprezent, parcă niciodată obosit, rezolvând orice problemă ivită în derularea evenimentelor festivaliere pe care noi, cei din sala de concert, le-am perceput impecabile sub toate aspectele, fără să bănuim emoţiile, situaţiile neprevăzute, agitaţia întru rezolvarea miilor de cerinţe de transport, cazare, primirea a sute de instrumentişti de peste hotare, pentru că, timp de aproape o lună, pe scena de la Sinaia, dar şi în alte oraşe din ţară, au fost aplaudaţi peste 500 de artişti, totul în cadrul ediţiei aniversare a Festivalului „Enescu şi muzica lumii”, ale cărei tentaţii muzicale au atras, seară de seară, un public extrem de numeros, aşa cum s-a petrecut şi la concertele „extinse” la Ateneu, într-un alt Festival de cotă, „Vara magică”. Şi trebuie să mulţumim celor care ne-au oferit, în stagiunea estivală, momente de superbă încărcătură spirituală, pregătind deja, pentru ediţiile viitoare, alte şi alte surprize melomanilor care au „învăţat” demult că în luna august, la Sinaia sau la Ateneu, se „întâmplă” întâlniri de neuitat cu muzica bună şi interpreţii ei minunaţi.