Experienţa „Akram Khan”

Orice producţie propusă în cadrul „Întâlnirilor JTI” constituie, pentru iubitorii dansului, o atracţie irezistibilă, ştiut fiind faptul că, de-a lungul timpului, au fost invitate trupe vestite din întreaga lume, precum cele conduse de Bejart, Cullberg, Alvin Alley, Gigi Căciuleanu sau Nacho Duato, optând acum, la ediţia XVI, pentru Compania Akram Khan, eveniment organizat şi de această dată de către Fundaţia „Art Production”.

Un interviu cu coregraful-dansator Akram Khan transmis live pe ecran, apoi o conferinţă de presă susţinută de asistentul său, Andrej Petrovic, au punctat binevenite repere ale spectacolului care, montat în 2002, a fost reluat, anul trecut, cu noua trupă, alcătuită, extrem de interesant, din solişti formaţi (sau nu) la şcoala baletului clasic, atraşi însă de specificul dansului contemporan, tineri sosiţi din spaţii culturale diferite, fie cele două surori gemene din Barbados, stabilite în Anglia, fie cei din Italia şi Franţa sau Coreea de Sud, evoluând într-o producţie cu puternică amprentă hindusă, denumită de autor Kaash, ceea ce ar însemna „dacă”...

Însăşi această traducere trimite cu gândul la o anume relativitate sau nesiguranţă, la întrebări şi incertitudini, redate într-un stil aparte rezultat din îmbinarea dansului indian Kathak cu cel contemporan, presa străină considerând că a „zguduit lumea”. Afirmaţia se raporta, probabil, la forţa telurică a dansatorilor, la atmosfera apăsătoare ce domină şi cuprinde scena şi sala deopotrivă, cu o intensitate subliniată şi de lumina difuză (trecând de la roşu intens la albastru sau alb-stins) şi de decorul auster, redus la un cadru-dreptunghi negru în fundal (scenografia Anish Kapoor), totul într-o lume guvernată de simboluri. Solitudinea în relaţia cu cei din jur sau cu divinitatea, spaima sau frământările existenţiale, sunt redate prin mişcări frânte, colţuroase, agitate până la agresivitate, ca într-o luptă cu tot ce-i înconjoară pe cei 5 dansatori, cu gesturi şi atitudini prioritar simultane, aproape mecanice, repetitive până la insuportabil, fugind sau căutând permanent, contorsionându-se cu o intensitate interioară impresionantă. Mâinile au un rol esenţial, reuşind un set de mişcări a căror expresivitate pregnantă aduce, paradoxal, o uniformizare aproape obsesivă a trăirilor, a reacţiilor în faţa unor simboluri greu de înţeles chiar şi de către acele personaje. Sentimentul apăsător, presiunea terifiantă, sunt subliniate şi amplificate de fundalul sonor - nu i-aş spune muzică - semnat de Nitin Sawhney, alternând şuieratul difuz, zgomotul crescând paroxistic, secvenţe în care câteva voci bărbăteşti rostesc cu ostinaţie... polifonică aceleaşi silabe, într-o combinaţie ritmică năucitoare, dar şi momente parcă nesfârşite de linişte absolută (întreruptă, din păcate, de tusea poate agasată a unor spectatori), elemente ce pot fi simţite şi „traduse” de fiecare în varii moduri, dar cu siguranţă sub imperiul aceleiaşi tensiuni-energii pe care Khan şi-a propus să o creeze.

Purtând doar fuste negre largi, amintind de portul samurailor sau al luptătorilor străvechi, interpreţii au transmis o stare, dar mai ales au dovedit o forţă aparte, o mobilitate perfect controlată a torsului, o sincronizare impecabilă într-un joc destul de restrâns ca mijloace coregrafice, repetarea la infinit, întreruptă doar de zvârcoliri sau prăbuşiri, regăsindu-se şi în ansambluri şi în scurtele secvenţe de cuplu sau solistice, finalul aducând, ca şi debutul reprezentaţiei, singurătatea celui ce-şi întinde braţele (uimitor de lungi) către „sus”, poate ca o implorare adresată zeilor, într-o relaţie care a generat concepţia din Kaash.

Şocantă pentru mulţi, deconcertantă sau enigmatică pentru cei care au încercat să pătrundă sensurile dansului, producţia a adus, cu siguranţă, imagini şi repere dintr-o lume total străină nouă, cu „zei hinduşi, găuri negre, cicluri temporale indiene, creaţie şi distrugere”, după cum afirma Akram Khan. În faţa unei experienţe derutante, a unui univers necunoscut, născând poate întrebări, stupoare şi oricum o stare specială, reacţiile publicului care a umplu sala Teatrului Naţional din Bucureşti, în două seri succesiv, au fost nuanţate, cu aplauze răsplătind performanţa tehnic-expresivă a interpreţilor, dar în rest destul de temperate, stingându-se curând, lăsând locul comentariilor diverse şi a privirilor uimit-nedumerite. Unii au fost tulburaţi, alţii s-au simţit revitalizaţi, iar alţii au considerat fabulos spectacolul unei Companii care, în doar câţiva ani, s-a impus printre cele mai inovatoare din lume.. Cu siguranţă însă, a fost o infuzie de energie şi de... gânduri..., pornind, involuntar sau nu, de la acel „dacă”, într-o filosofare generată poate chiar şi de citatul preluat din înţelepciunea ancestrală indiană, ce deschide programul de sală - „A şti nu înseamnă nimic.. a-ţi imagina înseamnă totul”...