Fals jurnal de ieri şi de azi: Cele 40 de zile ale renaşterii personajului cu pecete...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La o vârstă la care alţii, cei mai mulţi, îşi caută înfriguraţi o cărare, nu drumul, Chris Simion, scriitorul, regizorul, iscoditorul neliniştit al înţelesurilor  filosofice ale vieţii, agitatorul şi animatorul evenimentelor teatrale şi social culturale, cheltuitorul lacom al unei energii pozitive istovitoare se înfăţişează, şi cu cea de-a şaptea carte, după debutul editorial la 16 ani

, drept un personaj cu pecete al timpului său, în stare să depună mărturie cuceritoare şi să convingă –  prin exemplul ei deloc firav – că există o tânără generaţie pregătită să învingă.

Feminitatea sensibilităţii ei, slujită, paradoxal, de o vitalitate covârşitoare, ar trebui să ne trimită la eroinele visătoare şi vizionare din paginile lui Turgheniev, pentru că ea are combustia necesară sbuciumului şi dăruirii, şi suferinţei, şi lacrimilor aşa cum se vede şi în romanul de curând apărut, intitulat semnificativ 4o de zile, scris la fel de semnificativ în 4o de zile şi lansat, cu căruţa cu paiaţe, tot în 40 de zile la începutul acestei veri, în mai toate oraşele şi orăşelele, şi târgurile ţării cu aceeaşi putere de contaminare cu care, acum, în zilele în care apare şi întâmpinarea de faţă, a pus în mişcare un întreg festival teatral al generaţiei ei şi nu numai.

Dar să mă întorc la romanul 40 de zile care, cred eu, o consacră în rândul prozatorilor noştri de azi susţinuţi de un talent de duminecă, un roman eseu în care vom întâlni una dintre cele mai grăitoare radiografii morale şi, să nu ne sperie cuvântul, filosofice, privind generaţia ei, a celor care în jurul vârstei de patruzeci de ani, în estul postsocialist şi al confruntării cu exigenţele şi cinismul sistemului capitalist vulgar, caută să-şi asigure, cum ziceam, un drum şi un echilibru social şi, poate, împlinirea, şi un viitor.

În cele patruzeci de zile ale romanului ei, Chris Smion îşi pune la bătaie propria ei radiografie, socială, morală, intimă, propriul ei eşec, fireşte  deghizat cu mijloacele artei scriitoriceşti, ale unei maturităţi scriitoriceşti remarcabile care o ajută să apeleze cu siguranţă şi decizie, şi libertate la sinceritatea spovedaniei religioase, când îţi stăpâneşti curajul de a nu mai putea să minţi, să te minţi, când renunţi la iluzie, la autoînşelare, când ajungi să poţi ierta şi să te jertfeşti pentru iubire şi să renunţi, oricât de sfâşietoare ar fi durerea, la iluzia că se mai poate îndrepta ceva, că iubirea odată trădată se mai poate vindeca în trupul tău şi în sufletul tău, când ajungi, astfel, şi la clipa libertăţii depline, adevărate, totale.

            40 de zile este astfel şi un roman spovedanie, şi un roman al eliberării, şi un roman al renaşterii însângerate, dar eliberatoare şi dătătoare de energie şi voinţă de a o lua de la început, un roman scris foarte bine, foarte modern ca expunere şi sensibilitate, în acord inspirat cu sensibilitatea omului modern de azi şi cu experienţa de viaţă a acestui om, de viaţă şi de informţie, şi de cultură, şi de curaj al privirii în oglindă fără frică, dacă vreţi, cinică.

Regizoarea cu har ştie să pună în pagină povestea, să cultive cu tact şi diplomaţie şi tehnică ascensiunea conflictului şi raporturile lui cu decorul şi contractul social, cu determinările cutumelor şi ale laşităţilor pe care trebuie să le învingi ca să rămâi tu însuţi, dar şi tu singur.

Suma acestor virtuţi o vom întâlni, atrag atenţia, în finalul romanului, când eroina ne descrie zguduitor clipa trecerii în nefiinţă a tatălui, pagini antologice de literatură. Am cunoscut-o pe Chris Simion la începuturile ei teatrale, vreau să zic regizorale, când eram Directorul general al Teatrului Naţional, şi acum îmi pare rău că, atunci,  deşi intuisem personsjul cu pecete, n-am avut mai multă răbdare să o ascult până la capăt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite