Fals jurnal de ieri şi de azi: Oameni cari mai sunt - Un European

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reiau azi, aici, în rubrica găzduită de generoasa platformă de bloguri o însemnare – omagiu cuprinsă de autor în cartea recent apărută la Editura Adevărul ,,Din frac în zeghe’’ sub semnătura lui Ştefan Andrei – el este Europeanul – de care mă leagă o prietenie de peste o jumătate de veac.

Ştefan Andrei reprezintă una dintre cele mai frumoase inteligenţe ale generaţiei care a împlinit 80 de ani. O vitalitate ieşită din comun l-a ajutat să învingă toate bolile care, şi la el, păreau fără leac şi, astfel, Ştefan Andrei se bucură de o memorie fabuloasă care îi permite să reconstituie cu viteza fulgerătoare a unui computer cele mai complicate tratate internaţionale, până la virgulă, să evoce cu o precizie de laser împrejurări, fapte, portrete, biografii, încrengături de neamuri până la cele mai îndepărtate origini, să refacă, pe loc, dialoguri care păstrează intactă până şi inflexiunea glasului, frânturi esenţiale din dezbateri care, motivat ori puse sub semnul întrebării, au justificat sau au apărat clipe din istoria ţării sale, a Europei, ale unor relaţii internaţionale esenţiale pentru veacul al XX-lea, l-a care Andrei a participat direct, pe care nu o dată le-a determinat, le-a demonstrat în favoarea uneia sau alteia dintre părţi, cum se spune, fiind nu numai martorul cel mai acut, ci şi căuzaşul lor.

A fost, în veacul al XX-lea, diplomatul implicat în cele mai diverse, neobişnuite, decisive, surprinzătoare dialoguri sau confruntări care au făcut ca numele său să rămână legat de evenimente cruciale chiar, pentru destinul ţării lui, al Europei sau al globului! A cunoscut o lume de diplomaţi, de oameni politici, cei mai de seamă ai acestei lumi; s-a făcut necesar intereselor ţării lui, dar şi al unor interese care priveau războiul sau pacea ca fenomene globale în pomenitul veac al XX-lea.

Posesor al celei mai frumoase biblioteci personale pe care o are azi un intelectual în România, Ştefan Andrei este cu drept cuvânt tobă de carte, slujit de o neobişnuită posibilitate de a apela, în orice moment al dialogului pe care îl poartă, la memoria pe care i-a îmbogăţit-o o lectură unicat.     În sfârşit, îmi place să spun că, înfruntând cu o detaşare de istoric autentic evenimente care i-au pus în pericol existenţa, nedreptăţi care l-au transformat în deţinut politic în închisori ale unei justiţii postdecembriste nedemne, umilit în spaţiul acestei detenţii cum rar poate fi umilit într-o viaţă cineva cu o personalitate atât de nobilă ca a lui, Ştefan Andrei îşi păstrează o privire proaspătă asupra lumii şi istoriei pe care le-a traversat, încercând să fie mereu drept şi să judece chiar dacă aspru, fără părtinire mic burgheză şi fără sentimentul răzbunării; combustia lui spirituală l-a ajutat să îşi păstreze umorul şi puterea de a apăra înţelepciunea care spune că trebuie să ştim să ne despărţim de trecut şi râzând. Aşa se face că el este, în evocările sale, un portretist de excepţie, cu o paletă coloristică infinită, şi astfel îi datorăm evocări ale unor personalităţi politice ilustre mondiale, însoţite de o bogăţie de nuanţe şi întemeiate pe o încercare de înţelegere a fiecăruia dintre convivii lui, ţinând seama de condiţionările acestora. Tot astfel se motivează şi apariţia lui în paginile memoriilor unor mari oameni politici ai veacului al XX-lea, care şi-l amintesc cu plăcere, respect şi nu o dată recunoscători, cum s-au petrecut lucrurile în cazul memoriilor lui François Mitterrand.

Aşa l-am întâlnit, invitat să ia parte la descâlcirea unor complicate relaţii internaţionale care priveau nu numai România, dar priveau mari state ale lumii în împrejurări istorice dramatice ale veacului trecut. Ştefan Andrei a fost, alături de Nicolae Ceauşescu, la rând cu el, şi uneori inspirator fericit al lui, prezent cu înţelepciune în rezolvarea arhicunoscută a unor conflicte mondiale sau la întemeierea unor relaţii de prietenie, altfel imposibil să se fi petrecut, fără el, aşa cum s-au petrecut. Biografia diplomatului Ştefan Andrei va fi greu de reconstituit pentru că ea cere aptitudinea unei personalităţi puternice la nivelul lui de comprehensiune a politicii aşa-numite externe pe care a practicat-o.

Punând de mai multe ori la cale, împreună cu el, tentativa de a-i reconstitui biografia, ne-am dat seama, amândoi, şi mai ales eu, că până la urmă el singur, numai el singur, va putea să întreprindă un asemenea demers. Îmi  face mare plăcere să-mi amintesc două împrejurări anume din biografia lui, capabile să exprime esenţa universului căruia îi aparţine prin extracţie. Nu voi putea uita, de pildă, ziua când, aflat la Budapesta, i s-a comunicat decesul nebănuit al tatălui său, ţăranul oltean din Podarii Doljului, intrat în istoria satului său drept Lixandru Rinei, un ţăran blând, cu frica lui Dumnezeu, cuminte, dominat de personalitatea puternică, atotcuprinzătoare şi atotdecizională a soţiei lui, Rina, care l-a dominat fericit şi prin numele ei mic. El era şi a murit Lixandru Rinei. Păzea, devotat, o barieră de cale ferată la capătul dinspre Craiova al Podarilor, pe unde trecea rar un tren şi el continua să citească, o viaţă, Biblia. Rina cea puternică era şi a murit analfabetă. Dar eu vorbesc acum despre trecerea în nefiinţă a lui Lixandru al Rinei. Andrei m-a chemat să vin de la Bucureşti la înmormântarea de la Podari, el urmând să ajungă de la Budapesta cu un avion special, întrerupând pentru câteva ore importante tratative internaţionale. Mi-a cerut să vin împreună cu prietenul nostru Ruşinaru, un ţăran din Gorj ajuns preşedintele Băncii Agricole Româneşti, una dintre capacităţile mari ale finanţelor noastre dinainte de 1989, creator al unei şcoli de finanţişti izvorâţi, toţi, din mediul ţărănesc cel mai sărac şi ajunşi miniştri de finanţe, guvernatori ai Băncii Naţionale, preşedinţi de bănci internaţionale. Înmormântarea a fost una cu adevărat ţărănească, a unui ţăran bisericos şi cuminte, dus la groapă de o mulţime de neamuri, fraţi, cuscri, cumnaţi, nepoţi, nepoate, fini, fine, în cea mai pitorescă tradiţie cu putinţă, care toţi îl plângeau, urcaţi lângă el pe platforma unui camion uriaş, având pusă pe cabină, deasupra geamului şoferului, poza lui Lixandru Rinei şi singura la îndemână, cea din buletinul populaţiei, cu buletin cu tot. Şi toţi îl plângeau, cum a plecat el şi i-a lăsat cu boii lui tineri şi neînvăţaţi şi cine va avea grijă de ei, şi cine îi va duce la păscut la barieră, şi cine îi va adăpa la timp, şi cine îi va iubi cum i-a iubit el, şi cine îi va mâna cum i-a mânat el, şi cine îi va mai mângâia cum îi mângâia el, şi ei toţi, toate neamurile lui, zecile de neamuri nu ştiau ce să se facă cu grija boilor ăstora mici şi tineri, şi neajutoraţi pe care i-a iubit el atât şi pe care numai el putea să îi iubească, iar ei toţi, neamurile, zecile de neamuri, rămâneau singuri în faţa istoriei cu grija acestor boi şi cu grija lor de nepoţi, fraţi şi cumnaţi, şi strănepoţi, şi copii dintre care Nenea, diplomatul, rămânea şi el singur şi fără ajutorul lui Lixandru Rinei. În sfârşit, camionul însoţit de acest vaier copleşitor a ajuns în faţa gropii unde Lixandru Rinei urma să se odihnească pe veci şi noi odată cu mulţimea care nu se mai putea stăpâni din bocit; se dădeau cu capul de sicriul de lemn, dar nu le curgea nici o lacrimă. Şi la capătul acestui bocet, care părea să nu se mai sfârşească şi să nu mai apuce bietul Lixandru să fie coborât în groapă şi să se odihnească, în sfârşit, după o viaţă de muncă lungă, fără istov, la capătul acestui vaier când nu apăruse tocmai Rina, care se ocupa de pomană, de lumânări, de linguri, de înfierbântarea ciorbii, de batistele cu bani înnodaţi la colţuri, care se îngrijea de toţi şi de toate, afară de el, de Lixandru, s-a lăsat, brusc, o linişte nefirească, mai înaltă decât ziua de vară, şi ni s-a făcut la toţi frig, şi în frigul acesta, făcându-şi loc cu greu printre oameni, şi printre bocitori şi bocitoare, înaltă, neobişnuit de înaltă pentru o ţărancă, îmbrăcată în costumul ei ţărănesc de toată ziua, s-a apropiat de sicriu Rina, a pus palma dreaptă cu vârful degetelor pe fruntea soţului ei cu care trăise mai bine de o jumătate de veac şi, repet, în acea linişte covârşitoare nu s-a mai auzit decât slab, foarte slab, dar pregnant, zguduitor, zdrobitor: ,,Lixandre, plecaşi! Plecaşi şi mă lăsaşi!’’ Şi toată lumea aceea nesfârşită a început să plângă, scăldată în lacrimi care păreau să înece satul întreg în ploaia lor fierbinte, care se scurgea din sutele de ochii, arşi, abia acum, de durere. N-am auzit, în toată viaţa mea de spectator de teatru împătimit de tragedia antică, astfel de cuvinte, ca o rugăciune copleşitoare, zguduitoare, disperantă: ,,Lixandre, plecaşi! Plecaşi şi mă lăsaşi!’’.

A doua împrejurare, relatată de Andrei, priveşte copilăria lui săracă, condusă de o mamă analfabetă, cu o voinţă unică de a-şi face copiii oameni cu carte şi de a-l da cu orice preţ şi cu orice sacrificiu pe Fănel la şcoală, la Craiova. Şi aşa au început studiile lui strălucite, cu liceul de la Craiova şi terminând cu Facultatea de Construcţii unde a fost cadru universitar.

El îşi aminteşte drumurile făcute la Craiova, o vară întreagă, copil reuşit la admiterea la liceu, trimis săptămânal, pe jos, de la Podari la Craiova, să ducă doctorului care îi operase mama, o sticlă cu lapte de vacă, un ghemotoc de bani bine împăturiţi în sân şi un pui de găină în braţe. În sfârşit, s-a întâmplat ca într-o zi Rina să facă rost de bani şi pentru biletul de tren al copilului.

,,-Să ai grijă de sticla de lapte, să te închei bine la cămaşa în sânul căreia stau banii de hârtie fişic, şi de puiul de găină!’’

Urcat în tren pentru prima dată, cu această avere care trebuia să ajungă la doctor, datoria mamei lui, Fănel a fost surprins, uitându-se pe geamul compartimentului, de locomotiva trenului care venea dinspre Craiova spre Podarii lui şi a avut impresia că locomotiva va intra, pe fereastră, în trenul lui. O secundă! Când s-a dezmeticit, sticla de lapte era la locul ei, între picioare, sub banchetă, banii în sân; dispăruse cocoşul! O tragedie! Când a ajuns acasă şi i-a spus Rinei, aceasta i-a atras atenţia:

,,-Fă ce-oi şti, şi fereşte-te toată ziua de azi de taică-tu, să nu care cumva să te întrebe, fiindcă eu nu-i spui!’’

 Seara, a trebuit să intre în casă şi să dea cu ochii de Lixandru Rinei, căruia Rina îi spusese, totuşi, tot adevărul, cerându-i să se facă, înţelept, că nu ştie. După ce au mâncat, Lixandru l-a chemat afară, pe prispa casei, l-a pus să stea lângă el pe laviţă, şi i-a ţinut următoarea lecţie de viaţă:

,,- Bă, băiete! Întâi şi întâi şi întâi, să ştii şi tu că în ţara asta se fură!''

P:S.: Copilul acesta avea să vorbească şi să fie ascultat, la un moment dat, de toţi marii oameni de stat ai veacului al XX-lea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite