Fantoma lui Oblomov în palatul Béhague

Locurile, ca şi oamenii, de altfel, au doar importanţa pe care le-o dăm. Oblomov, eroul sau anti-eroul, cum preferaţi, scriitorului rus Ivan Goncearov, şi-a găsit un loc tocmai bun de bântuit, cu doi ani în urmă, la Paris, într-un cinema sau teatru dezafectat.

Aparent dezafectat, sau doar în viziunea celor care i-au propus acest loc - Palatul Béhague, alias  Ambasada României la Paris - actorului şi regizorului Guillaume Galienne. „Am jucat de sute de ori acest personaj în piesa cu acelaşi nume, la ComédieFrançaise, în Paris“, povestea Galienne în seara proiecţiei care a avut loc întocmai în Palatul Béhague, în 11 ianuarie. „Oblomovismul eram eu de fapt... până când am decis să profit cumva de un acord al teatrului cu canalul de televiziune Arte, care presupunea ca acest canal sa finanţeze realizarea unui film după o piesă de teatru jucată la noi, care să respecte întocmai scenariul, să nu dureze mai mult de 1h52 de minute, ale cărei filmări să totalizeze doar 14 ore... şi căutam un cinema dezafectat... Am căutat mult, până când mi s-a propus Palatul Behague... şi de acum am păşit în această sală mi-am spus AICI ESTE OBLOMOV“.

Sigur, sala bizantină a acestui  palat, sala de teatru în care au sunat paşii lui Proust, lui Rodin, dar şi tălpile goale ale Isadorei Duncan, sala aceasta este ea însăşi un teatru în teatru. Un spectacol al unei lumi apuse în care eu personal intru mereu cu o anumită sfială. Am scris câteva articole despre acest spaţiu de-a lungul timpului, ca şi despre Palatul Behague în sine, şi este adevărat că vedeam sala ca un spaţiu propice pentru operele lui Shakespeare, pentru un desuet Romeo şi Julieta, pentru un tandru Visul unei nopţi de vară. Dar nu un Oblomov, arhetip tipic al clipei încremenite în timp. Şi totuşi, seara, filmul, au emoţionat. Au marcat. Durabil.

FOTO Ambasada României în Franţa

Luca Niculescu, ambasadorul României la Paris, şi-a amintit amprenta găsită pe noii săi colegi de la ambasada unde tocmai fusese numit, în urmă cu doi ani, reprezentant al României la Paris. Oleg Ungureanu şi Mioara Pituţ, întreaga echipă a ambasadei, marcaţi de cele 14 ore ale filmării, dar şi de cadrele, minime, sumare, care au făcut însă din sala bizantină un cadru ideal pentru arta de a trăi clipa.

Scena e foarte simplă. O canapea, un disc care scurge spre noi, dar şi spre Oblomov-ul lui Galienne, cu nimic mai prejos decât cel al lui Nikita Mihalkov, Casta Diva. Un decor care tresare când perdelele din dantelă, care-l ascund pe Zakar, omul de cameră al lui Oblomov, sunt aproape tulburate de vânt. Podiumul care devine scenă în scenă şi cadru de film, dar şi de viaţă, lacrima unui om care, dincolo de laşitatea de a nu trăi clamează doar dorinţa unei lumi utopice, mai bune, mai corecte, mai lipsite de ipocrizie, toate fac din sala bizantină un loc fantomatic. Fundalul ideal al unei proiecţii Oblomov care avea loc chiar în sala în care fusese filmat, un spaţiu în care spectatorii din sală erau nu doar captivaţi de noua interpretare a operei marelui scriitor rus, ci şi mai toţi dornici să-şi poată permite să fie măcar pentru o scurtă perioadă de timp,o seară măcar, Oblomov. Să se agaţe de clipă cu disperare, cu speranţă. De cadoul oferit cumva neaşteptat, hipnotic, de Institutul Cultural Român la Paris, de Ambasada României în Franţa.

Oamenii, ca şi locurile, au doar importanţa pe care le-o dăm. Oblomov, şi el.

Aici aveţi filmul în întregime.