Faust la Opera Naţională – un dinozaur simpatic

Producţia lui Alexandru Tocilescu pentru Faust de la ONB îşi arată vârsta dar rămâne o punere în scenă puternică

E posibil ca producţia regretatului regizor de teatru Alexandru Tocilescu să fie mai în vârstă decât o parte dintre tinerii prezenţi sâmbătă seara la Operă pentru spectacolul cu Faust. Premiera a avut loc în 1998, iar Doina Dimitriu şi Robert Nagy, soliştii care debutau atunci în rolurile principale, s-au şi retras din activitate, după cariere internaţionale notabile.Summary

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

După aproape un sfert de secol, punerea în scenă a îmbătrânit vizibil, dar nu neapărat urât. Însă pasionaţii de operă care au văzut de-a lungul timpului şi alte producţii ar putea observa că spectacolul lui Alexandru Tocilescu anticipează, chiar dacă într-o formă rudimentară din punct de vedere scenografic, montarea lui David McVicar de la Covent Garden din 2004, prezervată pe DVD cu o distribuţie din care făceau parte  Angela Gheorghiu, Bryn Terfel şi Roberto Alagna.

Dincolo de liniile uneori grosiere ale costumelor (Mefisto în scena din biserică din actul IV) şi ale decorurilor destul de primitive, proiecţiile video ale unor efecte de fractali realizaţi pe calculatoare din epoca 486 sunt atât de depăşite astăzi, încât pot face parte dintr-o expoziţie de retroware. Dar toate aceste riduri, chiar dacă profunde, nu afectează coerenţa spectacolului, care rămâne şi acum interesant prin atmosfera suprarealistă şi sumbră uneori şi prin coregrafia Nopţii Walpurgiilor (un şoc la vremea premierei).

Atracţia serii a fost prezenţa în fosă a lui Frédéric Chaslin, dirijor francez de bună reputaţie internaţională, de la care aşteptam fluenţa orchestrală atât de specifică operei franceze. N-a reuşit decât în parte, orchestra ONB a părut mereu că înţelege ce-i cere dirijorul, dar obişnuinţa de a cânta ca şi cum ar silabisi partitura nu putea să dispară cu totul. În orice caz, ansamblul orchestral a fost destul de slab, deşi se putea şi mult mai rău, însă corul s-a descurcat onorabil, arătând că poate cânta şi la un volum acceptabil.

Crina Zancu în rolul ei semnătură, Marguerite.

Rolul titular a revenit lui Sergiu Săplăcan, tenor cu apariţii interesante în teatre de operă celebre, e drept, mai mult în roluri de comprimar. Din punct de vedere al prezenţei fizice şi al jocului de scenă a fost ideal, un filosof frumos şi timid, prins într-o spirală a decăderii pe care nici n-o sesizează decât atunci când e prea târziu. Însă în operă toate astea nu înseamnă nimic dacă partea muzicală nu se ridică la acelaşi nivel. Săplăcan are o voce de o culoare lirică ataşantă, cu care a făcut faţă celei mai mari părţi a rolului, şi o dicţie bună. Însă registrul acut a fost mereu sub presiune, iar notele înalte ale ariei din actul al treilea (Salut, demeure chaste et pure) şi din finalul operei au făcut-o să cedeze, iar publicul a observat aplaudându-l reţinut.

Mult mai interesant a fost Leonard Bernad, un bas promiţător care a debutat ca Mefisto. Mult aplomb în interpretarea lui, deşi în acest rol se poate face istorie şi n-a fost cazul aseară, dar, în mod cert, Bernad a fost cel mai bun de pe scenă. Păcat că vocea nu a fost suficient de penetrantă, e posibil ca în săli mai mari să nu se audă foarte bine, însă în general prestaţia sa a fost bună, după standardele cele mai înalte.

Baletul din actul V a şters o parte din dezamăgirea provocată de solişti.

Şi de aici încolo urmează problemele. Crina Zancu a fost o matroană ca Marguerite, cântând nazal, într-o limbă care putea fi şi sanscrită, singurele momente când dicţia ei devenea inteligibilă relevând o pronunţie à la Coana Chiriţa. O veterană în rolul ingenuei împinse în păcat, Zancu a ţipat, a cântat mereu sub ton şi a dezamăgit vocal tot timpul, deşi e clar că se întrebuinţează serios în rol, fiind vizibil emoţionată la final. Insuficient însă, chiar şi pentru standardele artistice de la ONB. Vicenţiu Ţăranu a forţat tot actul al doilea, aria lui Valentin (Avant de quitter ces lieux) a fost vulgară pur şi simplu, dar şi-a revenit parţial, în puţinul pe care-l mai avea în actul IV. Nimic memorabil. Mihaela Işpan a fost destul de ştearsă, prefer o mezzo soprană în rolul lui Siebel (dacă ţin minte bine, Tocilescu îşi dorea chiar un contratenor în acest rol), dar în final s-a scos rezonabil de bine dintr-un ansamblu aflat mereu de partea greşită a interpretării. Sorana Negrea a fost în nota obişnuită, adică foarte rău, iar Daniel Filipescu nici n-a contat în economia generală a spectacolului, dar măcar n-a stricat nimic. Noroc cu baletul din actul V, care a şters o parte din dezamăgirea tot mai accentuată pe care o provocau soliştii.

Faust rămâne o piatră de încercare pe care Opera Naţională o ridică tot mai greu, iar producţia lui Tocilescu un dinozaur simpatic care merită distribuţii mai bune.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:
într-o sâmbătă, 20 Noiembrie, la Opera Naţională Bucureşti

Charles Gounod: Faust
Regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Cătălin Ionescu Arbore; coregrafia: Alexa Mezincescu;
Sergiu Săplăcan (Faust), Leonard Bernad (Mefisto), Vicenţiu Ţăranu (Valentin), Daniel Filipescu (Wagner), Crina Zancu (Margareta), Sorana Negrea (Martha), Mihaela Işpan (Siebel)
Solişti balet: Ada Gonzalez (Cleopatra), Sergiu Dan (Antoniu), Rachel Gil (Frumoasa Elena), Alexandre Plesis (Lais), Maxime Latapie (Inocentul), Diana Gal, Jacob Connor, Federico Ginetti, Cristian Gâdoi (Flăcăruia), Tamara Grimmer (Fryneea), Bianca Ungureanu (Astarteea), Margaux Chesnais (Balerina)
Orchestra şi Corul şi Baletul Operei Naţionale Bucureşti (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Frédéric Chaslin