„Faust”, în reluare la Opera bucureşteană

Prima scenă lirică a ţării a preferat să se întoarcă recent la producţia mai veche a lui Alexandru Tocilescu pentru „Faust” (scenografia şi lighting design Cătălin Ionescu Arbore, coregrafia Alexa Mezincescu), decât să propună o montare nouă a operei lui Gounod sau un alt titlu.

Opţiunea poate fi valabilă întrucât cursa premierelor, de multe ori obsedantă pentru foşti diriguitori ai Operei Naţionale Bucureşti, nu reprezintă un prim scop în sine. Există mai multe variante de gândire a politicii repertoriale şi acest „Neueinstudierung” (ca sa folosesc terminologia Operei de Stat din Viena) este una dintre ele. Se pare că şi refrişarea titlurilor de bază prin noi producţii stă în atenţie, întrucât deja a fost anunţată o nouă mizanscenă pentru bătrânul „Rigoletto”, ceea ce nu-i rău.

Restudiere muzicală şi scenică

Aşadar, „Faust”. O reluare care a presupus restudierea muzicală şi scenică a spectacolului. Pe această ultimă coordonată – presupun - în ideea teatralizării, o ţintă importantă şi lăudabilă, des clamată de conducerea teatrului.

          Dirijorul clujean Adrian Morar s-a ocupat îndeaproape de orchestră şi cor (cu sprijinul venerabilului maestru Stelian Olariu), de întreg complexul solistic. Prin bune rezultate s-a distins. Instrumentiştii au cântat îngrijit (exclud rateul grandios al corniştilor la primul acord din actul al III-lea şi micile accidente ale aceloraşi alămuri la actul ultim, partidă condamnată parcă la asemenea întâmplări şi remarci), introducerea a sunat expresiv, tempii chermezei au fost destinaţi incitării atmosferei, spectacolul a avut o minunată poetică în scena din grădina Margaretei iar corul soldaţilor a impresionat ca monumentalitate şi omogenitate. Un mic decalaj în timpul serenadei lui Mefisto a fost rapid soluţionat.

          Desigur că, nemaiexistând mâna lui Alexandru Tocilescu, sarcina îngrijirii platoului a revenit asistentului de regie Ştefan Neagrău şi titularei mişcării scenice, Roxana Colceag. Lucrul celor doi s-a văzut. Parţial. Faust, în persoana lui Ştefan Pop, cu toată alura corpolentă, a detaliat potrivite atitudini, Margareta (Tatiana Lisnic) a fost ca o şcolăriţă cuminte, din păcate puţin rece şi nu foarte „curentată” de sentimentul primei iubiri, Mefisto (Horia Sandu), deşi reţinut, a depus strădanii să fie o apariţie cu adevărat demonică, Martha (Adriana Alexandru) a jucat prea caricatural, excesiv de caricatural, postură care s-a reflectat şi în cânt.

Prea puţin lucrat actoriceşte din punctul de vedere al relaţiilor între personaje mi s-a părut terţetul Faust – Mefisto – Valentin. Profiluri naturale au avut în schimb Valentin (Vicenţiu Ţăranu), Siebel (Andra Bivol, totuşi,  într-o exaltare exagerată) şi, îndeosebi, Wagner (Daniel Pop, simpatic, mobil, dezinvolt şi cu timbru plăcut, pentru care merită un Bravo! la debutul într-un rol episodic). Un detaliu. „Lupta” dintre Mefisto şi Faust, înainte ca acesta din urmă să se arunce în iatacul Margaretei, a frizat ridicolul. Surprinzător, artiştii corului au fost destul de statici în actul al II-lea (scena Chermezei), animându-se întrucâtva la reluarea temei. În fine, remarc spectaculozitatea tabloului „Noaptea Valpurgiei” care a fost ca de obicei aplaudat la scenă deschisă, graţie soliştilor şi ansamblului care în curând se va numi Baletul Naţional Român.

Afiş atractiv

Cu doi cântăreţi de circulaţie internaţională, Ştefan Pop şi Tatiana Lisnic, distribuţia a devenit dintr-o dată atractivă. Junele tenor, exponent al unui lirism intens, a avut momente de excepţie în duetul cu Margareta din actul al III-lea. Mă gândesc la frazele „Laisse-moi, laisse-moi, contempler ton visage”, „Ô nuit d’amour ciel radieux”, „Divine pureté!” care au iradiat căldură şi sensibilitate, au învăluit scena şi sala în nuanţe sonore magice,  consacrându-l pe Ştefan Pop ca un mare liric, transpus în atmosfera de vrajă a apropierii de fiinţa dorită. În celebra arie „Salut! demeure chaste et pure” a expus o linie vocală frumoasă şi a atacat cu mare uşurinţă culminaţia de Do natural acut, înmuiată apoi subtil. A fost un sunet mult mai bine „prins” decât cel de Si natural („Je t’aime!”) din scena Chermezei, notă filată totuşi şi ea. Sunt oscilaţii care denotă preparative tehnice ameliorabile, pentru menţinere fluentă a focalizării glasului şi a fermităţii sonore a unei voci native de mare valoare. Chestiune reparabilă prin studiu atent. Desigur şi emoţia debutului în haina personajului şi-a jucat rolul ei.

          Cu glas proaspăt, pur, luminos şi pătrunzător, soprana Tatiana Lisnic a evoluat fără reproş într-o partitură convenabilă, până către final, când ţesătura de pe portativ, ascendent acută (Si natural), şi-a arătat dificultatea la ultima repetare a frazei „Portez mon âme au sein des cieux”.

          La sfârşitul spectacolului, Tatiana Lisnic şi Ştefan Pop au primit din partea conducerii Operei contracte onorifice de colaborare. Îi aşteptăm cât mai des.

          Pentru basul Horia Sandu, rolul Mefisto rămâne încă destinat reflecţiei. Artistul trebuie să-şi folosească glasul calitativ, „negru”, bine rezonant, pentru a contura un personaj impunător (prima intrare), sarcastic şi dominator (chermeza cu al său cuplet „Le veau d’or”), ironic (cvartetul şi serenada), de substanţă (invocaţia din actul al III-lea) şi anvergură înfricoşătoare (scena din biserică).

          Valentin a fost baritonul Vicenţiu Ţăranu. Fără să sune foarte amplu în sală, a cântat rugăciunea din actul secund cu linie vocală fluidă şi, deosebit de expresiv, scena morţii.

          În rolul Siebel a debutat tânăra Andra Bivol. S-a descurcat bine şi onest iar aria din actul al III-lea s-a derulat în plăcute condiţiuni. Atenţia trebuie acordată Si bemol-ului acut „Victoire!”, ce urmează ariei, în sensul concentrării sunetului şi eliminării stridenţei.

Întrebări retorice

          Revenirea operei „Faust”în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti s-a făcut prin două spectacole în zile consecutive, cu două distribuţii diferite, ca urmare a sesiunii de casting ţinută anterior. Până aici nimic de comentat. Faptul s-a petrecut la mijloc de decembrie. A urmat întreruperea (extinsă!) a stagiunii pentru  Crăciun şi Anul Nou. Nici mai mult, nici mai puţin decât 16 (!) zile fără spectacole de niciun fel. Numai că în programul lunii ianuarie, „Faust” nu mai apare. Oare cum se valorifică intensa muncă de pregătire pornită mult înainte de premieră, cum se păstrează activ în ansambluri şi solişti spiritul reinsuflat, atâta cât a fost el injectat şi transformat în fior artistic? Cum se oferă publicului accesul larg la noua reluare şi cât îi va fi dat să aştepte ca să revadă producţia regretatului Toca? Şi, până la urmă, care este concepţia repertorială a Operei - teatru de stagiune, de semi-stagiune, de repertoriu...? Dar despre acest ultim aspect, cu altă ocazie.